Lucia Negoita este o poeta exigenta cu ea insasi, debutand editorial in 1973 si publicand pana acum opt carti, deci in medie o carte la patru-cinci ani. Dar nu doar parcimonia cu care-si publica volumele o arata ca respectandu-se pe sine si respectandu-si cititorii, insa si faptul ca opurile sale sunt unitare, nu simple culegeri de texte. Nu face exceptie nici Dincolo de Barbaria (Brumar, MMX).
Poezia de aici este una livresca, dar mai ales a cotidianului luat in raspar, cu ironie dusa uneori pana la pamflet, autoarea declarandu-se descendenta zglobie a lui Caragiale, mai deloc solemna a fiului acestuia : „Locuiesc chiar pe Bulivaru’ al nou al lui Pache/de unde rudenia cu berarul Luca Ion/incerta cu heraldul Mateiu…” Precum Petre Stoica, sa zicem, Lucia Negoita imbraca modesta camasa ce „poarta sudoarea istoriei mici”, insirand cu voiosie fapte de viata comuna si facand o spumoasa poezie a poncifelor, scriind un jurnal de poet (ma rog, de „pohet”) care se intalneste cu lumea gregara a fiecarei zile, lume de care incearca – dupa cum marturiseste intr-un interviu acordat Iolandei Malamen – sa se elibereze: „…am spart seminte la stadion pe la cozi/o ceata de flacai cu vocea in schimbare/striga din rarunchi: hei tara te vrea prost//am crosetat intamplari la vorbitor cu vietasii din Rahova/am baut vin prost la Broscauti intr-o veselie/am dansat pe la nunti si botezuri/am lacrimat cu nasul care falsa/pai de trei ani n-am dat pe-acasa//m-am plimbat cu servitoarele prin Cismigiu/am cazut de acord barbatii e porci/am ascultat bancuri de autobaza/m-au injurat politai bastani decretei controlori…”
Sigur ca nu ramane la epiderma cotidianului anilor 2000, poeta navetand continuu intre aceasta si intrebarile grave dintotdeauna privitoare la raportul dintre trup si suflet: „…dar cine marturiseste/cele treisprezece grame de suflet atat/din carnea mea aerpamantapafoc…”, meditand la cele-ntelepte care „cu degetele unei singure maini se masoara”, luandu-si protectori mari scriitori de la Dostoievski pana la Sadoveanu (pe ei, dar si personajele acestora) pe care-i aduce in spectacolul derizoriu al realului romanesc de astazi si carora li se adreseaza cu un original amestec de respect si familiaritate.
Fara a face nota discordanta intr-o carte cu poezie de-o asemenea factura precum cea descrisa mai sus, gasim si texte profund crestine, dar deloc opera de habotnic: „grea e partea de suflet curand ai s-o afli/usoara partea de trup/viata pre viata calcand-o/de pe pamant inspre cer/va fi Inaltarea doar apoi Pogorarea//la zenit singur El//limba Lui izvorul de-acolo/indurarii de-aici”.
Desi am citat deja foarte mult, o mai fac o data, punctand ca poemul de incheiere este adevaratul crez artistic al Luciei Negoita, Cuvantul lui Dumnezeu nu este vorba multa: „eu nu am in paza niciun cuvant/din lut se plamadeste trupul dar fara trupul//vreme-i de plans acum nu-i vreme de citit//inca sunt privita in ochi/de un barbat dintr-o pagina alba// tragaciul deschis inspre tinta/e glontul ultim glontul de argint //inca stralucesc sfera de cristal/stapanirea peste cei multi//o Domnul imi da puterea cunoasterii prin necunoastere/tot el ma elibereaza de Cele ce Sunt//Grija intreaga asupra-i am trecut-o”.
In legatura cu titlul, Barbaria poate fi chiar cotidianul gregar de care vorbeam mai sus, desi tot in interviul pomenit mai sus, autoarea marturiseste: „Barbaria a existat. Ea denumea un tinut vechi din Tara Fagarasului, pomenit intr-un memorial de calatorie, din veacul al XIV-lea. Barbaria. Acest cuvant se sprijina luminos pe cei trei de a si reprezinta, desigur, o fictiune moderna”. As zice ca una chiar postmoderna. Poezia Luciei Negoita are multe din trasaturile poeziei postmoderne: ironia, livrescul, ludicul, intertextul, ea apropiindu-se mai curand de cea a optzecistilor, decat de cea a colegilor de promotie Dan Verona, Mircea Dinescu sau Ion Mircea.
