Radu Mares este romancierul prin excelenta, constructorul sistematic de ample edificii narative, creatorul de personaje vii memorabile, de lume temeinica. A debutat cu Anna sau pasarea paradisului in 1972, romanul fiind premiat de Uniunea Scriitorilor, de altfel cam toate celelalte romane fiindu-i premiate de Filiala Cluj a USR. Dupa 2000 i-a aparut romanul Ecluza, cu actiune in Clujul anilor ’80.
Anul trecut, Radu Mares a publicat poate cel mai bun roman al sau: Cand ne vom intoarce (Editura LIMES, Cluj-Napoca, 2010), carte masiva de 460 de pagini, dar deloc chinuitoare pentru cititor, ba oferind o lectura antrenanta. Lumea naratiunii este un sat din Bucovina de Nord, undeva pe malul Nistrului in anii ’30, mai précis din 1936 pana spre cel de-al Doilea Razboi Mondial. Personajul central este tanarul Gavril M., agronom debutant trimis de la Cernauti administrator la o ferma de vreo mie de hectare aflata in paragina. Om tenace si indaratnic, singur impotriva tuturor, dar si impotriva a orice, acesta pune ferma pe picioare si-si intemeiaza o frumoasa familie care, din pacate, nu dureaza. Dar sa nu anticipam. Din prima zi incaleca un naravas armasar negru, care nu se lasase calarit de nimeni pana atunci, si strabate ferma la deal si la vale sau merge in sat dupa cumparaturi sau la biserica.
“Mamuca” sa – personaj aspru, bine conturat in tenacitatea cu care si-a rostuit de una singura gospodaria si copiii, amintind cumva de Mara lui Slavici -, asadar mama sa vrusese sa-l faca preot, dar visul ei s-a destramat cand o masina de taiat coceni l-a lasat pe copilul Gavril fara doua degete la o mana. Poate ca acesta se revanseaza pentru aceasta pierdere, reconstruind biserica abandonata a fermei. Viata lui la granita de Nord a Romaniei Mari este una singuratica si austera, dormind in conacul mare dar degradat pe un pat de scanduri si paie, discutand cifre si proiecte cu mos Onofrei, contabilul, invatandu-i igiena corporala pe muncitorii zilieri, vanand iepuri, traversand cu stoicism verile secetoase si iernile aspre.
Personajele celelalte din jurul lui sunt mai mult nevazute: o rusoaica grasa cu mintile ratacite, un neamt invalid, un fost administrator, locuind undeva in apropiere, tiganca Tina care tine gospodaria aproape pe neobservate, ea fiind si vrajitoarea locului… Refuza sa intre al patrulea la partidele de poker sau tarok a “protipendadei” satului formata din primar, seful de gara si preot. Dar, la un moment dat, apare tanara invatatoare Katria, nemtoaica de origine, care in fiecare luni dimineata venea de la moara bunicului sau cu trasurica sau cu sania la scoala din sat. Domnisorul Gavril o astepta in zori, pe ger napraznic, la cativa kilometri de ferma si o insotea calare pana la scoala, povestindu-i pe larg viata sa, copilaria, perioada scolii de agronomie de la Cernauti, prietenia sa cu tanarul calugar Iliuta Motrescu. Aceasta era romantica si originala curte pe care Gavril i-o facea domnisoarei Katria, fata cu parul blond, aproape alb, si de pe armasarul negru a cerut-o in casatorie, casatorie vazuta nu cu ochi buni de tatal fetei, pentru simplul motiv ca pretendentul era roman.
De altfel, romanul cuprinde nenumarate consideratii despre convietuirea in Bucovina acelor ani a romanilor cu nemti, ucraineni, rusi, evrei, austrieci… Tanarul Gravril este insa fericit, constient, vazand fericirea ca “pe o pata de ulei pe apa. N-o poti descrie, din teama ca o s-o faci tandari sau c-o sa se evapore, o sa dispara”. Cam 95 la suta din naratiune are curgere egala, cu trecatoare aluzii la cele politice din Romania Mare, cu personaje misterioase (fostul administrator Wagner dispare brusc, lasand in urma o plasa deasa de zvonuri), cu atmosfera de tinut uitat de lume, fara sincope, fara mari denivelari ideologice, ca sa zicem asa, fara fapte senzationale in mersul actiunii. Toate sunt rezervate pentru final, acesta fiind unul tragic, caci “vine istoria care le spulbera pe toate”. Fiind suspectat ca ar face parte din miscarea legionara, calugarul Iliuta este arestat de seful de post din sat insotit de jandarmi. In actiunea oamenilor legii de la conacul renovat lucrurile se precipita, iar cei doi tineri prieteni sunt impuscati, hazardul parand a avea un important cuvant de spus: “Soarta lui Gavril M. a fost sa ajunga in bataia glontului ca pe front, unde nevinovatia nu cantareste nimic. Nu s-a aflat nici cine a tras in el si nici de ce. Era insa scris sa fie asa”. Afland de dramatica intamplare la intoarcerea de la scoala, Katria isi ia pusca ei cu tevi scurte, incaleca armasarul negru si le iese in fata jandarmilor care o ucid si pe ea. Scena de drama autentica.
Textura romanului este una densa si solida, ca din fire metalice, de nedestramat. Naratorul ni se dezvaluie abia la pagina 417, acesta fiind Octavian Vorobchievici, seful de gara. Romanul aminteste, mai ales prin compozitie, prin robustete, de romanele rusesti moderne; naratiunea pare o succesiune – cand pe verticala, cand pe orizontala, cand mai lenta, cand mai accelerata – de rame in care se opresc ca stopcadre pentru privitor/lector portrete, peisaje, gravuri. Daca in alte genuri literare progresul este mai putin vadit de la o carte la alta, in roman acesta se observa cu ochiul liber. Este cazul la Radu Mares.
Desi stapan absolut pe secretele genului de la inceput, putem spune ca acest roman arata saltul evident facut de romancier, acum, cand luna aceasta a implinit 70 de ani. Anul 2010 a fost in literatura romana anul romanului, cel putin 15 romane fiind de tot interesul. Cand ne vom intoarce se afla sigur in primele zece, ceea ce nu este putin lucru.
