Cand eram copil, bunica, femeie simplă si cu frică de Dumnezeu, înspăimântată de răutatea oamenilor, imi spunea: "Maică, o sa ajungeți să cumpărați si apa pe care o beți!" Se vede treaba că pentru ea trebuie să fi fost ceva extrem de grav. Părea o absurditate de dimensiuni apocaliptice, pentru că in satul de pe malul Oltului, în care mi-am petrecut cele mai frumoase vacanțe, erau cișmele si fântâni la tot pasul. Apa curgea bogat, limpede și curată, binecuvantată, poate, de sfinții care vegheau de pe pereții fântânilor.
Anii au trecut cu zecile, noi, copiii de-atunci, ne-am risipit care-încotro, prin alte orașe, dar iată că vorbele bunicii s-au adeverit. Înghesuiti cu miile între zidurile de beton ale orasului, plătim zi de zi, din ce în ce mai mult, pentru elementul primordial al vieții: apa.
Cum apa curentă, nu prea e și potabilă, din lista cumpărăturilor cotidiene nu lipsește niciodată apa de băut, iar dacă vreti sa beți o apă mai bună, va trebui să platiți mai mult, pentru că unii, specialiști în alchimie juridico-economică, pot face bani din apă.
Mulți dintre cei pentru care satul nu mai înseamnă acasă, vin la cișmeaua de lângă casa bunicii să umple sticle multe și mari, cu apa bună, sub privirea ingăduitoare a sfinților din picturile vechi, crăpate de trecerea anilor.
Bunica trăiește și acum, să-i dea Dumnezeu sănătate, dar, vedeți voi, mintea ei nu poate să priceapă cum cineva pretinde bani, pentru apa care iese din pământ, dată de Dumnezeu…
