Ei bine, nu-i chiar aşa cum am scris în titlu, ca să vă provoc… Dar sunt sub influenţa lui Anatole France şi a sa ,,Insulă a pinguinilor”, o satiră savuroasă la adresa istoriei Franţei dar şi a omenirii, în genere. Pe scurt, un bătrân misionar creştin, ajuns pe o insulă, confundă nişte pinguini cu nişte păgâni ce trebuie musai creştinaţi. Şi cum omul apucă să boteze dobitoacele, Dumnezeu se vede în ingrate situaţie de a rezolva problema. Cum taina botezului nu e lucru de nimic şi trebuie cunoscută doar de oameni, Cel de Sus transformă pinguinii în oameni. Şi de aici începe distracţia…
Aşa, ca de week-end, am ales să vă redau un fragment în care bătrânul călugăr Mael tocmai se pregăteşte de un eveniment care va schimba radical modul de comportare a pinguinilor deveniţi oameni: le acoperă goliciunea cu haine. Şi uite aşa se naşte şi… dragostea şi nenumăratele chinuri şi oftături ce decurg o dată ce femeia îşi acoperă trupul cu o simplă cârpă…
,,Sfântul Mael văzu coborând pe ţărm un călugăr, numit Magis, care ducea un cufăr în spate. Călugărul acesta se bucura de o mare faimă de sfinţenie.
Apropiindu-se de bătrân, Magis puse cufărul la pământ şi spuse, ştergându-şi fruntea cu dosul mânecii:
-Aşadar, părinte, vrei să îmbraci pinguinii?
-Nimic nu e mai trebuitor, fiule, răspunse bătrânul. De când au intrat în rândul seminţiei lui Avram, pinguinii împărtăşesc şi ei blestemul Evei şi ştiu că sunt goi, ceea ce înainte nu ştiau. Şi trebuie să-i îmbrăcăm cu sârg, căci, uite, pierd şi puful care le-a mai rămas după a lor metamorfoză.
-Adevăr grăieşti, spuse Magis, plimbându-şi privirile pe ţărm, unde se vedeau pinguinii îndeletnicindu-se care cu pescuitul racilor, care cu adunatul midiilor, care cântând, care dormind: sunt goi-goluţi. Dar nu crezi oare, părinte, că ar fi mai bine să-i lăsăm aşa goi cum sunt? De ce să-i îmbrăcăm? Când vor purta veşminte şi când vor fi supuşi legilor morale, vor căpăta o mândrie neţărmurită, o făţărnicie josnică şi o cruzime fără rost.
-E cu putinţă, fiule – oftă bătrânul -, să tălmăceşti atât de rău roadele legii morale, de care ascultă până şi păgânii?
-Legea morală – răspunse Magis – îi sileşte pe oameni, care sunt nişte dobitoace, să trăiască altfel decât dobitoacele, ceea ce îi stinghereşte, fără doar şi poate, dar, totodată, îi măguleşte şi le dă încredere în ei; şi, cum sunt îngâmfaţi, mişei şi ahotnici de zburdăciuni, se vor supune cu dragă inimă unor contrângeri cu care se fălesc şi pe care îşi întemeiază siguranţa de acum şi nădejdea fericirii lor viitoare. Acesta este temeiul oricărei morale… (…) Chibzuieşte bine, părinte, cât mai e timp! Îmbrăcarea pinguinilor e un lucru cu urmări mari. Acum, când un pingin pofteşte la o pinguină, ştie bine ce pofteşte şi poftele lui sunt mărginite printr-o cunoaştere exactă a lucrului râvnit. În clipa aceasta, pe plajă, două sau trei perechi de pinguini fac dragoste la soare. Uită-te cu câtă simplitate! Nimeni nu-i bagă în seamă, iar cei care fac dragoste nu par nici ei din cale-afară de preocupaţi. Dar, când pinguinele vor fi îmbrăcate, pinguinul nu-şi va mai da seama tot atât de bine de ceea ce îl atrage spre ele. Dorinţele lui nelămurite se vor destrăma în tot felul de visări şi de iluzii. Ce mai încolo încoace, părinte, va cunoaşte dragostea şi cumplitele ei chinuri. Şi în vremea asta, pinguinele, plecându-şi privirile şi strângându-şi buzele, îşi vor da aere, ca şi cum ar ascunde o comoară între fuste… Ce mizerie! Dar aşteaptă măcar o mie de ani şi vei vedea cu ce arme de temut vei fi înarmat, părinte, fiicele Alcei.”
