Faceţi un exerciţiu de imaginaţie şi închipuiţi-vă că Barajul Vidraru ar trebui construit de către guvernanţii de astăzi. Parcă îl şi văd pe lista promisiunilor de campanie, după care amânat din lipsă de fonduri, apoi din cauza… birocraţiei, văd studii de fezabilitate de zeci de milioane de euro expirate de la o clică guvernamentală la alta… Ce să mai, chiar îmi vine greu să concept că o astfel de lucrare ar putea să fie făcută vreodată de gargaragii noştri.
Despre ce a însemnat construcţia Barajului Vidraru a făcut mărturisiri extrem de interesante, pentru ziarul Adevărul, Valeriu Eugen Pop, fost ministru al Mediului în Guvernul Petre Roman şi unul dintre martorii activi ai istoriei edificiului argeşean. La vârsta de 25 de ani, tânărul inginer Eugen Pop conducea o echipă de muncitori de la aducţiunea principală. La cei 75 de ani pe care-i are astăzi, îşi aminteşte perfect emoţiile pe care le-a trăit în anii ridicării barajului.
“În 1965 a început umplerea acumulării Vidraru şi ulterior s-a pus în funcţiune Hidrocentrala. Eram pe atunci şef de lot la aducţiunea principală şi am făcut parte din comisia de recepţie a lucrării. O lucrare deosebit de grea, un pionierat, fiindcă era prima dată în România când se construia o aducţiune aeriană, pe un viaduct, acolo, la Valea lui Stan şi se realiza prima centrală subterană din ţară. Proiectanţii şi supervizorii acestei lucrări, prof. Radu Prişcu, prof. Cristea Mateescu etc. erau părinţii hidrotehnicii româneşti, iar emoţiile cele mai mari mă încercau în faţa acestor oameni, fiindcă noi eram doar nişte tineri ingineri, cu caş la gură.
Tronsoanele pe care le băgam pe galerie, de exemplu, se fabricau la Curtea de Argeş şi le aduceam la Vidraru cu trailerele. Erau foarte multe probleme tehnice de rezolvat şi la introducerea în galerie şi la transportul prin aceasta. Imaginaţi-vă un tronson cu diametrul de 4 metri şi lungime de 6 metri, transportat prin tunelurile care duceau sus la baraj. Apoi, erau lucrările de confecţii în galerie, betonare, sudură etc, dificil de realizat în condiţiile de acolo, în care apa curgea peste tot, însă, din fericire, am avut nişte meseriaşi extraordinari.Stăteam într-o baracă la Căpăţâneni, la circa 4- 4,5 km de locul de muncă şi veneam pe jos până aici. O bună parte din drum, cca. 2 km, o parcurgeam prin galerii, în bascheţi, fiindcă nu suportam cizmele de cauciuc.
Pe jos era o cale ferată, acoperită cu apă, şi trebuia să mergem cocoţaţi pe conductele prin care treceau cablurile electrice, iar de fiecare dată când cădeam, mă udam până la genunchi. Nu mai conta oricum, fiindcă din cauza umidităţii excesive, care ajungea până la 80%, ajungeam să fim uzi cu toţii din cap până-n picioare (…) Aveam în geantă două sandviciuri, unul cu brânză, altul cu salam. Pe primul îl mâncam la ora 11.00, pe celălalt, pe la 15.00-16.00, fiindcă stăteam la lucru câte 11-12 ore.
Eram cu toţii atât de preocupaţi de ceea ce făceam, că nu ne-am dat seama de cât de importantă era munca noastră. Am înţeles acest aspect abia la sfârşit, când totul a fost pus în funcţiune, când mai marii ţării, au venit şi au tăiat panglica. Nicolae Ceauşescu, Maurer, Groza se pozau acolo, iar noi stăteam undeva în spate. Nu ne băga nimeni în seamă, dar ni se umplea inima de bucurie, fiindcă realizam în acele clipe cât de importantă a fost munca fiecăruia dintre noi.” a mărturisit Valeriu Eugen Pop, pentru Adevărul.
“Este proiectat să reziste la orice cutemur şi orice inundaţie. Singura care ar putea crea probleme ar fi o bombă, care să cadă în amonte de baraj, în condiţiile în care lacul ar fi complet plin şi chiar şi atunci nu s-ar rupe decât prea puţin din partea superioară a barajului.” explică Valeriu Eugen Pop.
Mărturie stă chiar cutremurul din 1977, care nu a afectat în niciun fel barajul de la Vidraru.
Barajul Vidraru, în cifre
5 ani şi jumătate de muncă, timp în care s-au realizat volume astronomice de lucrări: s-au forat 42 km de galerii subterane, s-au excavat 1.77 milioane mc de roca, s-au turnat 930 de mii de mc de beton şi au fost montate peste 6.000 tone de echipamente electromecanice. Lucrarea a costat 1,47 miliarde lei la acea vreme, iar investiţia a fost amortizată în 28 de ani. Construcţia a început în 1961 şi a necesitat 480.000 mc de beton. La momentul inaugurării, era al cincilea în Europa şi al nouălea în lume, iar la această oră încă mai este cel mai mare baraj în arc din România. Este realizat din 22 ploturi verticale, are o înălţime de 166,60 m şi este traversat de 9 galerii orizontale interioare în care se găsesc amplasate aparatele de măsură şi control.
