A pornit singur pe un drum al cunoaşterii artistice, dar a realizat totodată că e un drum de formare pentru propria viață. După numeroase tentative eşuate de a-și clădi un grup muzical unit, Sorin vine să aducă puțină lumină în viața sa, și să ne împărtășească câte ceva din planurile sale cu noua trupă – „Acid”.
La ce vârstă te-ai decis să faci muzică?
Eram în vacanța dintre clasa a X-a și a XI-a, când mi-am zis că muzică vreau să fac și stăteam 8-9 ore zilnic și tot zbârnâiam chitara…
De ce chitara?
Nu e o alegere, ci rezonezi de când eşti mic, de când ai primele contacte cu acea formă de artă în care se învață muzica. Cu mine a rezonat chitara, când auzeam un solo de chitară la zece ani, mă urcam în pat și credeam că aia mi-e scena și jos unde era podeaua, publicul. Când auzeam un solo de la Kirk Hemmet de la Metallica, mă imaginam pe mine în fața unei mulţimi. Mi-a plăcut mie, tot ce înseamnă instrumentul ăsta, cum sună, ce transmite.
Prima chitară?
Tatăl meu care fusese folkist amator în vremurile lui, avea o chitară pe care și-a cumpărat-o singur, părinţii lui fiind mai conservatori, nu aşa receptivi la artă, la muzică. Puneau mai mult accent pe şcoală. Nu au fost de acord să-și ia chitară, însă el până la urmă a reuşit să își ia singur. Cumva era super rebel, un spirit de rocker adevărat. Nu îţi trebuie plete ca să fii cu adevărat ceea ce înseamnă să fi rocker, ci să ai mintea deschisă și un spirit liber, rebel. Rebel neînsemnând să dai foc la casă, ci e o atitudine…
„…începe să mai sune a muzică”.
Chitara a rămas acolo, la țară. depozitată pe un şifonier, prăfuită, uitată de timp și lume, iar eu fiind mic copil trecând pe acolo, m-am gândit să o iau și eu să mă joc cu ea. Nu mai pusesem mâna pe o chitară până atunci.
Când am început să „dau” în ea, dezastru! Nu ştiau unde să se mai ducă ai mei, să nu mă mai audă. Într-o zi vine tata să mă ia de la țară, și i-am zis să luăm chitara acasă. A fost de acord. A început să-mi mai arate câte ceva din ce mai ştia. La momentul ăla mi se părea foarte greu și complicat, dar totuşi mă încuraja: „ei, uite asta începe să mai sune a muzică”.
„…mă chinuiam, mă dureau degetele…”
Și tot aşa, puţin câte puţin, am început să evoluez. O mai lăsam o zi, iar o luam, mă chinuiam, mă dureau degetele, el mă încuraja și îmi spunea că o să mă doară, că o să fac bășici, și aşa mai departe.
Eram cam prin şcoala primară când se întâmpla treaba asta. La sfârşitul școlii generale și începutul liceului am început să simt puternic chemarea. Vroiam din ce în ce mai mult să am o chitară electrică, pentru că muzica pe care eu o ascultam, nu putea fi reprodusă pe una din asta.
El vroia să-mi ia una, dar nu era încă sigur că dacă o să-mi ia, o să perseverez. În final a venit ziua când mi-a luat-o. La început, normal că nu am fost prea mulţumit, pentru că era din asta ieftină și proastă, nu suna cum vroiam eu. Oricum era o chitară electrică, prin urmare am început să studiez intens până cand am spus „vreau altă chitară electrică. Mai bună…”.
Trebuia să vadă și aici perseverența, și aşa am intrat în prima trupă, în timpul clasei a XII-a. Atunci mi-am luat prima chitară electrică serioasă.
Tu cânţi şi cu vocea?
Părerea mea e că acum cânt prost, ca să nu fie nici un fel de dubiu. Aș putea să cânt mai bine dacă aș face canto, și chiar am de gând să fac. Tatăl meu mă încurajează să fac.
Te-a sprijinit familia în demersul tău spre a ajunge, de ce nu, un star?
Mă sprijină familia, dar în primul rând tata. A cochetat şi el cu muzica, nu la un nivel mai mare decât cel de amator, dar e un spirit rebel şi tânăr şi nu mi-a impus niciodată nimic. M-a susţinut în tot ce am vrut să fac. Are încredere în mine mai multă decât am eu, şi mi-a spus: „tu cel mai bun lucru pe care o să-l faci o să fie muzica”.
Aveam o dorinţă către a face muzică, dar eram totuşi sceptic, cam cum e toată lumea prin jur acuzând „doza de noroc” sau orice altceva pentru a face ceva. Vrând să faci ceva serios trebuie să ai acel ceva. Dacă omul are acel ceva, acea chemare către a face ceva, care vine din mentalitate, educaţie sau mai ştiu eu ce, atunci va face treabă, dacă nu, nu.
Ți-ai dat seama la timp dacă ai acel „ceva”?
Da, dacă n-am eu acel ceva, nimeni nu îl are! [Râde].
Ai găsit un numitor comun la toate trupele în care ai fost?
Numitorul comun e neseriozitatea. Lenea, neseriozitate, irealism, imaturitate, superficialitate. Totuşi, lucruri care nu sunt întru-totul de blamat, pentru că am cântat în mare parte cu copii, cu adolescenţi. Nu cu oameni ajunşi la o maturitate, ci doar copii care treceau atunci printr-o etapă de formare a vieţii lor, în care vedeau dacă le place ce fac.
Crezi că a existat o atittudine comună, împotriva ta, a celor care au plecat?
Vină aş fi avut dacă aş fi făcut vreun rău cuiva, ori eu n-am făcut niciun rău. Probabil că i-am supărat cu felul meu de a aborda lucrurile. Abordam lucrurile într-un anumit fel, pe care eu îl vedeam mai eficient şi mai serios, iar ei nu erau de acord cu asta. Eventual, o luau personal. Totuşi în cea mai mare parte au plecat din cauză că nu aveau obiective clare. Și poate nici nu le au…
Cu privire la mesajul pe care vrei să îl transmiţi…
Mesajul este unul comun al trupei şi suntem destul de mult pe aceeaşi frecvenţă. Mesajul este ca şi numele trupei – „Acid”. Nu e un mesaj neapărat comod, ci mai degrabă menit să înţepe pe ici, pe colo.
Crezi că e vreo diferenţă între muzician şi muzicant?
Teoretic e o diferenţă, muzician fiind cel care a studiat, care face muzică, şi muzicant fiind cel care nu a studiat şi face muzică „după ureche".
Tu cum te-ai considera?
Eu sunt mai mult muzicant, dar vreau să fiu şi muzician. De fapt o combinaţie între ele pentru că nu-i desconsider nici pe muzicanţi. Din contră, îi apreciez mult mai mult pe lăutarii de genul celor de la „Taraful din Clejani”. Mi se par nişte muzicanţi extraordinari pentru că reuşesc să facă muzică fără să ştie, poate, o boabă de teorie dar vine din suflet, din trăire.
Crezi în succes?
Bineînţeles! În momentul în care eu am să fac asta cu și mai multă determinare, nu cred că n-am să reuşesc.
Pentru tine ce înseamnă succesul?
Înseamnă, ca muzician, să fie muzică plăcută, apreciată, acceptată de oameni, să o asculte, să le placă, să ne ceară să cântam. Și să fim în playlist-ul oamenilor.
Crezi că există noroc?
Există, doar că dacă aştepţi să vină e posibil să aştepţi toată viaţa. Trebuie să-l cam forţezi. Norocul trebuie să-l şi faci…
Faptul că tu ai tot fost în câteva trupe şi faptul că nu te-ai lăsat, nu ai renunţat definitiv, face pe oricine să creadă că ţie chiar îţi place muzica.
Da, poţi să îi numeri pe degete pe cei ce îmi ştiu povestea..
