Nu vreţi să ştiţi cu ce nerăbdare aştept pensia, la gândul că măcar atunci voi avea timp să scriu. Că acum nu pot scrie de… scris. De tastăngeală, mai exact. Umplem netul de tâmpenii inutile… În fine, în seara aceasta, când am o grămadă de restanţe şi chef de niciuna dintre ele, ca omul aglomerat care nu ştie de ce să se apuce mai întâi, zic s-o las baltă cu toate şi să continuu ce am început acum câteva zile. O incursiune personală, subiectivă şi lipsită de înţelepciune în lumea folkului. Că lipsit de înţelepciune trebuie să fii să răspici vorbe acolo unde acestea nu se spun decât în şoaptă, ca un adevăr cu capul mereu plecat, şi ruşinat de propria îndrăzneală. Cel puţin am scuza tinereţii, şi-n plus, personajele despre care vorbesc nu se pot supăra pe un profan ale cărui tangenţe cu fenomenul sunt atât de firave şi sporadice…
Vorbeam în articolul trecut despre cei patru corifei – Alifantis, Vintilă, Baniciu şi Andrieş. Şi spuneam că oamenii aceştia au reuşit să fie o excepţie de la expresia… ,,de gustibus non disputandum”. Pentru că indiferent pe ce frecvenţe ar rezona sufletul tău, nu are cum să nu-ţi placă. Dincolo de cei patru, vorbim de… preferinţe. Preferinţa, spre exemplu, pentru Ducu Bertzi, căci despre domnia sa mă gândeam să vorbesc în rândurile de faţă. O fac pentru că mi-e proaspăt în minte recitalul de la Alba Iulia şi ,,Ziua (ei) de mâine”.
La fel de proaspăt cum îmi este întâmplarea din copilărie legată de Ducu Bertzi. Eram la munte, cu tata. Dragul de tata, ce ridica o cabană cu mâinile sale. Şi noi, copiii, pe lângă el, ascultând din zori în seară cum dă tata cu ciocanul, cu tesla, cu rindeaua, întorcând de pe o parte pe alta, de mii de ori, caseta cu Ducu Bertzi, ce se auzea magistral pe casetofonul Shap adus de bunicul din Irak (la pachet cu trei lanţuri de aur, două verighete, material pentru rochii, blugi, penare cu pian şi multe pachete de gumă Turbo). Eram exasperaţi! Nu de ciocanele tatei, ci de… Ducu Bertzi. Îi învăţasem cântecele pe de rost. Îi ştiam fiecare inflexiune, fiecare respiraţie, fiecare oftat. Iar după o săptămână de tortură prin muzică, am decis să ascundem caseta în izvorul de unde ne aprovizionam cu apă, sub o piatră. O zi întreagă, tata a căutat-o ca un nebun. Parcă treaba nu mai mergea fără ea. Avea şi el nevoie, ca un Manole de Ana lui, de o jertfă pe care să o ţintuiască bine în cuie, o dată cu căpriorii. Numai că jertfa o plăteau urechile noastre de copii, care nu înţelegeau ele durerile sufletului aşternute pe strune, suprapuse aproape identic peste durerile neştiute ale tatei. Nici acum, mare fiind, nu am aflat durerile sale şi, cu toate că am în permanenţă imboldul să îl cunosc pe acest mare necunoscut ce a contribuit decisiv la venirea mea pe lume, e ceva neştiut care mă ţine în loc; o să consult psihologul, precis ştie vreo şmecherie de deblocare emoţională….
Revenind, însă, la fericita zi în care l-am băgat la apă pe Ducu Bertzi, vă măturisesc faptul că, spre seară, ne-am îndurat de sufletul tatei şi i-am redat caseta. Cu regrete, chiar, întrucât credeam că, după o zi de stat în apă limpede de izvor, uşor calcaroasă, era compromisă definitiv. Aiurea! Afurisita, parcă se energizase (nu degeaba se spune că în Bucegi e o zonă energetică…). Tata a desfăşurat a doua zi banda cu grija unuia care reconstituie moaşte din calendar, şi a întins-o la soare. Apoi a înfăşurat-o pe casetă, iar timp de încă o săptămână Ducu Bertzi răsuna în Cheile Zănoagei.
Şi răsuna mai frumos şi mai adevărat decât l-am auzit, acum o săptămână, la Alba, în formula cu Irina Furdui – (vioară), Tavi Iacob (clape) şi Constantin Neculae – (chitară). Pe vechile cântece, cu siguranţă. Şi tind să cred că nu este doar o chestiune ce ţine de nostalgie. Ducu Bertzi, aşa cum îl simt eu, nu ştiu la alţii cum este, are un firesc dezarmant şi cuceritor, venit la pachet cu un timbru vocal pe care nu e nevoie decât să-l lase să simtă poezia pe chitară. Nu aş vrea să-mi închipui cum ar cânta Socaciu sau Şeicaru… ,,Eu care doream întruna, alt şi alt decor…”. Firescul şi simplitatea, dublate, ei bine, de timbrul ăla, mi s-a părut întotdeauna că fac toată treaba.
E drept că pe vechile lui cântece nici vioara nu mi s-a părut inspirată, la fel cum neinspirată mi s-a părut unduirea lascivă a frumoasei violoniste. Ducu Bertzi suferea, frumoasa domnişoară mai sublinia din şold suferinţa lui, ducând-o, cumva, în derizoriu. Îi înţeleg nevoia şi dorinţa de a se reinventa, de a aduce ceva nou, dar aici… Hmmm… Uneori reuşeşti să strici tocmai din dorinţa de a face mai bine, mai frumos, mai actual… Deşi, paradoxal, cel mai actual, în cazul lui Ducu Bertzi, îmi pare vechiul Ducu Bertzi. Personal, nu simt de la acesta altă nevoie artistică decât aceea de a-l asculta în firescul şi cuminţenia sa interioară.
Am crezut că este o modă nefericită care a lovit garda nouă de folkişti, să vină pe scenă cu instrumente din ce în ce mai multe. Şi cu clapă, şi cu bas, şi cu electrică, şi cu tobă, şi cu alte zornăitoare, şi cu domnişoare mai sexy care să puncteze la impresia artistică, să ia publicul cu asalt, pompieristic, şi să o pună de o nuntă sau un botez în direct. Spectatorii, uneori, adoră acest asalt plin de energie. Şi garda veche, însă, pare a se fi molipsit de acest păcat. Unora le-a ieşit. Lui Alifantis, zic eu, i-a ieşit magistral cu ZAN-ul lui. Şi nu neapărat pentru că fiecare în parte era un profesionist cu sămânţă de geniu, ci pentru că, împreună, simţeau care este acea limită peste care, dacă treci, rişti să cazi în penibil. În nunţi, botezuri şi tăieri de moţ… Măcar în zona asta a folk-ului, de dragul reinventării, hai să nu dăm publicului ceea ce crede el că vrea!
DAR! Dar da, pe cântecele mai noi ale lui Ducu Bertzi, pe…,,Mi-a spus azi-noapte chiar ea”, spre exemplu, mi-a plăcut ce am auzit. Frumoasa domnişoară, foarte talentată, de altfel – şi aici apreciez faptul că Bertzi promovează asfel de oameni – a făcut un acompaniament extrem de inspirat. Vioara era de acolo, din povestea aia. Şi am mai regăsit-o în aceeaşi poveste în încă două-trei cântece. Clapa nu am regăsit-o, însă, pe nicăieri. Nu pentru că Tavi Iacob nu ar fi un profesionist, ci pentru că, în opinia mea de profan, cred că nu a găsit încă acea cale de a rezona cu restul. Şi aici cred că Ducu Bertzi ar trebui, cumva, cu intuiţia sa, să acorde acea clapă la sufletul lui şi să o includă în proiect astfel încât acesta să fie un tot armonios.
Altfel, privind lucrurile din perspectiva concurentului la festivaluri de folk, remarc faptul că Ducu Bertzi nu face parte din categoria celor pe care celebritatea îi împiedică să răspundă la un ,,Bună ziua!”. Din contră, este primul care salută, ca unul care este bucuros să vadă sau să revadă oameni pe care dragostea pentru acest gen musical i-a adus laolaltă.
Despre celelalte aspecte legate de omul Ducu Bertzi, despre acele chestiuni care îl fac să fie un tip contestat în spaţiul public – mai ales de când s-a conectat şi la bugetul statului – las pe alţii, mult mai în temă decât mine, să vorbească. Eu… atâta ştiu, atâta simt, atâta spun…
