Folkul seamănă foarte mult cu politica. În folk, ca şi în politică, intră, în primul rând, cine vrea. Trebuie întâi să vrei să faci ceva, să îţi propui. Dar nu e de ajuns. Pentru că în folk, ca şi în politică, trebuie să fii acceptat de sistem, iar sistemul opune, de fiecare dată, o rezistenţă care ţine inclusiv de inerţie, nu doar de interes pragmatic. Dacă ai intenţia să intri în lumea asta şi crezi că cineva te va aşteapta cu braţele deschise, trebuie să fii naiv. Tocmai de aceea, şi în folk, şi în politică, trebuie să dai dovadă de multă tenacitate, trebuie să te zbaţi, cu atât mai mult cu cât nu eşti nici loaza lui X, nici protejatul lui Y, nici amanta lui Z. Problema e că acolo unde este nişte talent, acolo unde este nişte inteligenţă, este şi un bun simţ. Iar bunul simţ se cam retrage în faţa ne-bunului simţ, a nedreptăţii, a imposturii, a meschinăriei, a fandoselilor şi aroganţelor. Bunul simţ se retrage, de cele mai multe ori, în pătrăţica lui. Şi e păcat…
E păcat pentru că simţim pe propria piele în ce măsură politicul, acolo unde ne-bunul simţ este la el acasă, ne afectează viaţa de zi cu zi. Nu poţi să te ascunzi de el, nu poţi să trăieşti paralel cu el, în pătrăţica ta…
Dar eu despre folk vreau să vorbesc, chiar dacă pretextul unei astfel de paralele nu este întâmplător. Şi spun că şi în lumea aceasta există multă… impostură. Şi nu e neapărat vina celor care, chiar netalentaţi fiind, vin pe scenă, în recitaluri, lăsând în urma lor o dâră înecăcioasă de… fumuri. Vina este mai degrabă a sistemului care îi adoptă, ba le mai dedică şi câte o odă de preamărire. Sau poate că sistemul se simte mai confortabil cu ei, exact cum Victor Ponta şi-a pus în funcţii de ministru prietenii lui mai proşti, ca să pară el mai inteligent, prin comparaţie.
Să nu credeţi că trag de timp şi că nu vreau să-mi onorez promisiunea de a scrie despre cei care, personal, nu cred că ar merita onorurile de care au parte. Am simţit doar nevoia să fac nişte precizări care să fie aşa, ca un fel de creionare a contextului în care personajele noastre evoluează şi (se) performează.
Deci! Andrei Păunescu. Şi pe fundal începură să se audă ecourile înjurăturilor, să fie primite… L-am văzut doar în două recitaluri şi zic că a fost destul. Ce m-a frapat, în primul şi în primul rând? Modul în care vorbea de răposatul tată-său: ,,marele poet Adrian Păunescu”, ,,marele creator”, ,,poetul”… Nici măcar o dată, în cele două recitaluri la care am asistat, nu l-am auzit spunându-i, firesc, ,,tata”.
În al doilea rând… atitudinea. Emfază cât cuprinde, frate! Grandoare! Măreţie ca în reclama aia cu… ,,iată şi măreaţa mentă!”. Semi-zeu, ce să mai! Se îngurguţa pe scena aia care mai avea puţin şi nu-l mai încăpea. Cred că în clipele acelea se credea Adrian Păunescu. Sau, încercând să se ridice la nivelul său, ridica gâtul din ce în ce mai sus, în speranţa că-l va întrece măcar cu un cap. Şi cred că a reuşit căci, pare-mi-se, e mai înalt decât ,,poetul”, şi doar genetica se face vinovată pentru acest lucru.
În al treilea rând, vocea. Unde e vocea? Personal, mi s-a părut că mai mult răpăie decât… folkăie, într-o încercare deşteaptă, crede el…, de a distrage atenţia de la slaba dotare în această zonă esenţială.
În al patrulea rând, textul. Unde e textul? Şi aici mă refer la textele sale, pe care ni le prezintă ca pe nişte nestemate. Ba le-a şi cuprins în cărţi, absolut jenante! Scriu şi eu poezie din clasa a VII, am câştigat ceva premii, am şi citit la viaţa mea ceva poezie, credeţi-mă că mă prind imediat unde talentul e mort în păpuşoi. Să analizăm, spre exemplu, hit-ul său de mare succes – ,,Iobag la patron, iobag la stat”. Frumoasă ideea, până aici îmi place insinuarea şi mesajul evident. Numai că nu se mulţumeşte să… i-o bage doar patronului şi statului, drept pentru care ,,Iobag la birou, iobag pe câmp,/ Iobag la uzină şi iobag pe dâmb,/ Iobag la bancă, iobag pe tractor,/ Iobag pe tarabă, iobag până mor.”. Mai sunt încă alte şapte-opt strofe care se derulează astfel, culminând cu băgatul mai la modă în lumea celor rafinaţi… intelectual: ,,i-o bag cu şnur”. Şi uite aşa, o idee care putea fi isteţ exploatată, a fost aruncată în derizoriu de nişte… băgări inutile şi excesive, la care doar puştii care râd când îşi văd fundul pot să se exalteze.
Cinci… Orchestraţia. Pe sistem. Pompieristic. Cât mai în forţă. Pentru că atunci când cântă ,,Doamne, ocroteşte-i pe români” nu e loc de sensibilitate şi nuanţe… Cântecul ăsta a fost făcut tot pentru un rapper-folk precum Andrei Păunescu. Şi trebuie cântat răstit, tare, răspicat, ca să audă destinatarul de la El, din ceruri! Se aude, bă, Doamne? Sper că da, că acum… i-o bag la… toată împărăţia!
Am fost atât de rea, dar atât de rea, încât simt nevoia să spun, la final, şi ceva frumos. Iar singurul lucru frumos pe care îl pot menţiona este… soţia. Pe care o şi promovează în spectacolele sale. Nu este senzaţională, dar cântă infinit mai bine
P.S.:
Apropo de vorbele de mai sus, ălea în care spun că am fost rea. Nu am fost, mă, chiar nu am fost! Şi ştiţi de ce? Pentru că la ambele recitaluri în care l-am văzut pe Andrei Păunescu, în locul său, ar fi trebuit să se afle un Dinu Olăraşu, spre exemplu. Oameni ca el ar trebui invitaţi, şi ascultaţi, şi remuneraţi pentru talentul de necontestat. Şi pentru frumuseţea pe care o vedem când apar, cu firescul şi lumina lor, pe scenă.
