Într-o zi de martie, în urmă cu 7 ani, Al. Th. Ionescu înceta din viaţă. Într-un mod revoltător, aproape ireal, ucis de greşeala unui scris de mână pe o reţetă, de un medic care, neatent fiind, i-a suplimentat doza de medicament, lucru ce i-a fost fatal după o operaţie pe cord efectuată cu succes. Chiar şi după şapte ani, cei care l-au cunoscut îi simt lipsa pentru că, dincolo de profesorul de română iubit de toţi elevii săi, de jurnalistul şi criticul apreciat de breaslă, Al. Th. Ionescu a fost îndrăgit pentru omul care era, pentru caracterul pe care îl avea, pentru lumina pe care o împărţea, fără zgârcenie, cu alţii.
„Prezenţa sa însă nu s-a stins, ci dimpotrivă, e mai aproape acum decât atunci când timpul şi spaţiul ne despărţeau adesea.”
Filosoful Leonid Dragomir îşi aminteşte cu nostalgie de perioada pe care a împărţit-o cu Al. Th. Ionescu.
„Cred că nicio carte nu poate înlocui şansa de a întâlni o persoană reală, un suflet întrupat care ştie şi poate să-ţi elibereze sufletul îngropat în prejudecăţi, manipulări ş.a. Aici e superioritatea religiei creştine faţă de oricare alta: Dumnezeul întrupat are cel mai înalt grad de realitate. Comparativ cu autorii pe care îi ştim din cărţile lor dar nu i-am întâlnit direct, sau cu personajele livreşti, persoanele reale întâlnite faţă către faţă continuă şi atunci când nu mai sunt să ne marcheze pe căi ştiute ori cel mai adesea neştiute existenţa. Mai mult, am sentimentul că în curgerea apocaliptică a timpului, ele ne oferă o anume certitudine a realităţii.
Mie aşa mi se întâmplă când, în momentele de criză, mă gândesc la Al. Th. Ionescu. Îmi vin, desigur, în minte imagini ale sale, întâmplări trăite împreună, vorbe pe care mi le-a spus, există cărţile sale şi cei pe care i-a iubit. Dar când spun mă gândesc la el înţeleg că gândesc împreună cu el: este acela în care mă văd mai aproape de ceea ce sunt, cel prin care mă raportez la mine sau la ceea ce este mai adânc decât mine. Aşa era şi atunci când trăia, doar că acum procesul s-a interiorizat. Prezenţa sa însă nu s-a stins, ci dimpotrivă, e mai aproape acum decât atunci când timpul şi spaţiul ne despărţeau adesea. El face parte din fiinţa mea. Aşa se întâmplă cu toţi oamenii pe care i-am întâlnit cu adevărat, nu doar am trecut unii pe lângă alţii, însă cu aceia care nu mai sunt accentele sunt mult mai pregnante. De aceea în singurătatea noastră cea mai adâncă morţii sunt mai vii decât cei vii. Nu-i putem uita decât cu riscul de a uita de noi înşine, adică de a uita să existăm. Lucrul acesta se va întâmpla inevitabil, ştim asta, dar faptul că cei morţi au devenit parte din fiinţa noastră, face mult mai credibilă învierea cea de pe urmă. Dacă fiecare moare singur, cred că nu putem învia decât împreună. Faţă cu această nădejde, cea mai mare a umanităţii, ce mai contează uitarea la care lumea ne condamnă uneori la scurt timp după ce am părăsit-o?” scrie Leonid Dragomir, pentru revista literară ,,Argeş”.
„Altehaș era în primul rând un om de caracter”
Cu aceeaşi preţuire se raportează la acest Om cu adevărat frumos şi scriitorul Radu Aldulescu. Pentru acesta, ,,criticul de provincie” Al. Th. Ionescu se ridica mult peste alţi critici de talie naţională.
„Altehaș era în primul rând un om de caracter, detașat de politicile literare conjuncturale, specializate din a face din alb negru și invers, adică din autori mediocri autori valoroși și invers. Este, în ce mă privește, abilitatea de căpătâi și a așa-zișilor critici de prim-plan de astăzi, care girează și gestionează cu mână forte haosul valoric și falimentul literaturii române contemporane. Ei bine, din fericire pentru el și pentru speranța de resuscitare a literaturii române contemporane de la noi, Altehaș nu era un critic de prim-plan, ci format în reviste de provincie și prin lecturi asidue din clasici. Pentru el, moralitatea și responsabilitatea actului critic, ca să folosesc sintagme mari, uzate, călcate-n picioare de criticii automutilați de propriul simț al umorului (caracterul, ca și spiritul critic, este la ei o chestiune de simț al umorului) nu erau vorbe-n vânt, despre care se spune că nu te pune în fruntea mesei și nu-ți dau să mănânci, procurându-ți acea obezitate morbid indispensabilă supraviețuirii și parvenirii în mediul literar autohton.”,
scrie Radu Aldulescu, în revista ,,Argeş”.
