Vaci de dus zilnic la păscut. Fân de cosit, cărat, pus în căpiţe sau urcat în fânar. Prune de cules. Grădini de săpat, curăţat şi întreţinut. Cules de vie. Hrănit şi îngrijit celelalte animale din bătătură. Sunt doar câteva dintre activităţile pe care populaţia îmbătrânită de la sate abia o mai poate susţine. Copiii au plecat la oraş, rar mai pot da o mână de ajutor. Dar părinţii sau bunicii rămaşi la ţară, şi care nu mai sunt în putere aşa cum erau odinioară, şi-au chibzuit pensioara şi au cu ce să plătească ajutoare pentru toate aceste munci: 50 de lei ziua de lucru, plus pachetul de ţigări şi cafeluţa de dimineaţă, şnapsul de ţuică şi trei mese.
Au cu ce, doar că… n-au pe cine să plătească! Beţivii satului nu muncesc decât ocazional, atunci când îi arde buza de o ţigară şi epuizează toate variantele moca de a şi le procura. Amărâţii satului preferă să ia microbuzul către oraş şi să se posteze cu cerşeaua, pe lângă biserici. Sau, mai nou, îi scriu Simonei Gherghe şi lui Măruţă ca să le facă telenovele lacrimogene cu ,,copiii din mizerie” sau ,,îngerii din întuneric”, o nouă modă în materie de cerşit cu televizorul şi tâmpit poporul.
Privind spre rromii din Berevoieşti care şi-au tras sclavi personali, mă întreb dacă nici ei, bieţii, nu au avut pe cine chema la muncă. Doar nu era să pună mâna pe mătură sau să dea o găleată de lături la porci, ferească sfântul! Sau să-şi zdrelească degetele la ciordit de lemne… Ei au mână doar la ridicat ajutorul social de la taica primarul, în schimbul promisiunii unui vot, şi la ridicat alocaţia copiilor. Numai că, vedeţi dumneavoastră, cum munca este un concept străin pentru mulţi dintre minoritarii din ce în ce mai majoritari, rromii noştri s-au gândit să-şi procure muncitori care să le lucreze moca. Că dacă se poate, de ce nu?!
Doar părinţii şi bunicii noştri se roagă degeaba cu bani şi mâncare, să le deschidă cineva poarta şi să le dea o mână de ajutor…
