Când tăvălugul istoriei mătură lumea, de toate se alege praful. Singurele care supraviețuiesc haosului bezmetic al înălțărilor și prăbușirilor sunt cultura și arta. Și, tot prin ele sunt restituite civilizațiile înghițite de timp sau uitate cu desăvârșire. (…)
Fala culturii unui popor o fac operele de artă pe care le deține și, mai cu seamă, calitatea lor. Mândria Franței este Luvrul; a Rusiei, Ermitajul; a Austriei, Kunsthistorische Museum; a Angliei, National Gallery și în mod deosebit splendida colecție a picturilor lui Turner. Mătrășită istoric, decăzută economic, jefuită sistematic, Grecia continuă să atragă magnetic prin moștenirea sa artistică, atâta cât a mai rămas, prin ansamblul de pe Acropole și muzeele sale, care cu toate vicisitudinile, continuă să fie pline de opere de artă, de parcă sculpturile antice ar crește la loc.
SPAȚIU PUBLICITAR
Dar la noi? Ca la noi la nimenea, cum spunea cu năduf Eminescu. Ca un făcut, la noi toate stau pe dos decât în restul lumii și asta indiferent de regim politic. De unde trag trista concluzie că ceva din ADN-ul mioritic o ia mereu razna când e vorba să discearnă între bine și rău, între valoare și nonvaloare. După care, post factum, ne dăm de ceasul morții vorbind inflamat și incontinent despre valorile naționale pierdute.
De ce ne-om fi văicărind atunci când lăsăm responsabilitatea pe mâna unor inși oficiali al căror nivel de cultură și educație nu saltă mai sus de genunchiul broaștei? Celor îndreptățiți să hotărască soarta culturii și artei românești li se închide gura de inși agramați și înfipți în funcții precum căpușele în blana câinelui, care nu se lasă clintiți din fotolii nici cu dârgul şi care câștigă mereu împotriva tuturor evidențelor și adevărului.
Exemplar în toate privințele privind modul catastrofal de a gândi de la noi în materie de artă este cazul lui Constantin Brâncuși. Când decorat (Steaua României, 1923 și Ordinul pentru Meritul Cultural, 1931), când hulit după 1944, când iar admirat și peste poate de lăudat după 1967 și ridicat la rangul de mare valoare națională, sculptorul și opera lui au avut de tras de pe urma neghiobiei „patriotice”, a inepțiilor debitate pe seama sculpturii sale și a deciziilor luate de aceeași liotă de inși inculți proptiți în fruntea politicii băștinașe. Dacă astăzi suntem printre cei mai săraci în materie de sculptură brâncușiană – de n-ar exista ansamblul de la Târgu Jiu, ne-am număra printre dezmoșteniții artei sale -, până și puținul rămas în țară este scos la mezat. Bucureștiul este lipsit de un monument public, „Fântâna lui Haret”, pentru că proiectul brâncușian a fost respins de oficialitățile cu ochelari de cal de anțărț, care au preferat în schimb „o oroare arhitectonică”, statuia lui Spiru Haret „în redingotă în fața Universității aliniat soldățește într-o defilare de statui”, cum s-a exprimat Brâncuși, la vederea sculpturii lui Ion Jalea.
Ansamblul de la Târgu Jiu nu e produsul voinței naționale, cum s-ar crede, ci al întâlnirii astrale dintre intenția nobilă a sculptorului și voința Arethiei G. Tătărăscu, președinta Ligii Femeilor din Gorj de a înălța acest monument în memoria soldaților români căzuți în Primul Război Mondial în apărarea orașului. Ridicat de Brâncuși prin benevolat (sculptorul nu a acceptat să fie plătit pentru truda sa, el n-a cerut bani decât pentru procurarea materialelor necesare), în totală libertate (Arethia Tătărăscu n-a impus artistului absolut nimic, ci l-a lăsat să hotărască singur ce anume și cum gândește să arate monumentul), ansamblul de la Târgu Jiu, capododeră unică în sculptura modern mondială, este azi fala României.
Însă… După căderea guvernului Tătărăscu când, după două amânări, inaugurarea ansamblului a avut loc la 27 octombrie 1938, noile oficialități nu s-au mai îmbulzit să fie prezente, trimițând doar un reprezentant oarecare, lucru care l-a supărat rău pe artist. Datele cu privire la eveniment sunt contradictorii: Barbu Brezianu dă drept fermă prezența sculptorului la inaugurare; după ce afirmă și el că Brâncuși ar fi participat la festivitate, V.G. Paleolog scrie că, indignat de lipsa și nepăsarea oficialităților, artistul s-a retras imediat după ceremonie la moșia prietenului său de la Corlatele. Într-o discuție particulară, d-na Sorana Georgescu-Gorjan a înaintat ipoteza cum că Brâncuși nici măcar n-a participat la inaugurare, rămânând în București, lucru care reiese parţial și din amintirile lui Ionel Jianu.
Oricum, cele petrecute în urmă cu aproape 60 de ani au fost o pilulă amară pentru sculptor. Nu doar o pilulă amară, ci o adevărată cupă de otravă a fost nevoit Brâncuși să înghită la începutul anilor 1950, când noile oficialități comuniste, susținute de cozile de topor din cultură și artă au refuzat în mod jignitor și grosolan să accepte moștenirea pe care artistul intenționa s-o lase României. E vorba despre atelierul din Impasse Ronsin 11, cu toate sculpturile aflate în el la momentul morții sale. Deși unii neagă că Brâncuși ar fi făcut un testament în acest sens, pe principiul că de unde nu-i foc nu iese fum, trebuie că totuși a existat cel puțin o intenție din partea sculptorului, altminteri nu se explică naveta București – Paris și vizitele insistente ale unor personalități politice și cultural-artistice în Impasse Ronsin 11. (…)
Există persoane care contestă faptul că Brâncuși ar fi făcut o ofertă privind moștenirea operelor sale de către statul român, dar atunci mă întreb, ce Doamne iartă-mă, se toca cu atâta furie în ședința de la Academie și de unde până unde zvonul intens circulat despre existența unui act de refuz al moștenirii Brâncuși? Logica spune că nu putea exista un act de refuz dacă n-ar fi existat o ofertă. (…)
Oricum am lua-o și oricum am da-o, e limpede că la începutul anilor ’50 ai secolului trecut s-a petrecut ceva grav care l-a afectat într-atât pe sculptor încât după 47 de ani petrecuți în Franța, fără a renunța la cetățenia română, brusc, în același an când era luat în tărbacă la Academie, a renunțat la ea și a solicitat acordarea cetățeniei franceze, lucru acceptat în 1952. În afara modului lezant în care fusese tratat în țară, un alt motiv, poate cel mai important, era salvarea operelor sale după moartea lui. Și iaca așa, statul român a pierdut definitiv atelierul sculptorului, cele 230 de sculpturi-socluri, 41 de desene, 1600 de fotografii și clișee fotografice, mobilierul conceput de Brâncuși și uneltele cu care a sculptat atâtea minunății. (…)
Dacă până în 1989 se putea da vina pe comunism și catastrofala sa ideologie, după acea dată nu există nicio altă scuză decât dezinteresul oficial și crasa incultură de care guvernele dâmbovițele au dat dovadă: tupeul și obrăznicia prin care un singur ins, Radu Varia, și-a arogat drepturile asupra ansamblului de la Târgu Jiu, bineînțeles sub oblăduirea oficială, apucându-se să demonteze Coloana cu avatarurile știute…; un altul, să scoată din manșetă, ca la circ, noi și noi „brâncuși”, falși bineînțeles, pe care a încercat să-i îndese pe gâtul nepricepuților, ba chiar și al criticilor de artă Dan Grigorescu și Octavian Barbosa, care au atestat autenticitatea „brâncușilor” made L.R. Stanciu după… două fotografii; Biserica Ortodoxă Română era și ea pe punctul de a se procopsi cu o Madonă L.R. Stanciu. Împotriva lui Barbu Brezianu, singurul brâncușolog adevărat de la noi, s-a dezlănțuit o adevărată cabală pe motivul „falsului de la Cotroceni”.
După remontarea Coloanei și nefericita ei alămire, ansamblul de la Târgu Jiu a avut parte și de alte năprazne, precum zgârierea pereților interiori ai Porții de un camion care aținut morțiș să treacă pe sub ea; spălarea monumentului cu apă și detergent, ceea ce a îngălbenit calcarul de Bampotoc; tăierea a peste 30 de arbori bătrâni care împrejmuiau locul și asfaltarea spațiului din jurul Mesei cu un soi de mămăligă asfaltică zisă ecologică, îndepărtată după o scrisoare pe care am adresat-o Ministerului Culturii, la care mi s-a şi răspuns!, dar mai mult ca sigur și a reacțiilor altor indignați de imixtiunile „gospodărești” în spațiul în care este amplasat ansamblul, precum și placarea cu lespezi de beton a marginii Jiului, acolo unde căzuseră în Primul Război Mondial soldații ce apăraseră orașul. Toate aceste „îmbunătățiri” contraveneau viziunii sculptorului care lega organic operele sale direct cu pământul și apa Jiului, un fel de Styx gorjenesc pe care se duceau sufletele eroilor morți.
Numărul sculpturilor lui Brâncuși în România e foarte mic față de cele aflate în Franța și Statele Unite, dar și pe acelea le-am tratat precum i-a tăiat capul pe unii și pe alții. Aflarea sculpturilor din colecția lui Nicolăescu-Plopșor, găzduite odinioară în conacul de la Ostroveni, a fost un miracol. Halul în care au fost tratate ne indignează.
„Sărutul”, aflat azi la Muzeul de Artă din Craiova, servea drept teasc în butoiul cu varză pusă la murat; minunata „Coapsă”, aflată prin preajmă se pare că servise și ea aceluiași scop; iar „copiii de tinichea”, cum se exprimase îngrijitorul de la CAP-ul de pe fosta moșie a numismatului, în fapt două capete de copii turnate în bronz găsite în cerdac, au scăpat prin urechile acului să nu fie azvârlite într-un lac. Asta arată lipsa de educație și incultura care domnea în perioada comunistă.
Stau, oare, astăzi lucrările cu mult mai bine? Într-o luare de cuvânt în Parlament în chestiunea achiziționării de către stat a sculpturii lui Brâncuși, un ins ignar a calificat Cumințenia pământului drept… „un pietroi“ pe care nu merită să cheltuiască banii. Ce diferență mai e între ceapistul neștiutor de la Ostroveni care s-a folosit de „Sărut” pe post de teasc pentru butoiul cu barză și parlamentarul în cauză? Niciuna! Doar că cel din urmă, prin vot, are putere de decizie asupra sorții operei de artă. Și nu e singurul care gândește așa.
Las la o parte toate vitregiile prin care au trecut operele de artă ale celui mai bun și modern sculptor român în propria-i țară și ajung la ce mă doare și mă umilește cel mai rău: bâlciul mediatic în care este aruncată „Cumințenia pământului”și jalnica cerșetorie la care se dedă guvernului tehnocrat în speranța, nerezonabilă!, de a-i determina pe români să doneze cele șase milioane euro ce lipsesc pentru a cumpăra celebra sculptură.
Tot, dar absolut tot ce se petrece la ora actuală, este lamentabil și dezolant. Cu veșnica motivație când e vorba de cultură sau artă a lipsei banilor din buget, guvernul, pe principiul târguielii ca la piață – mai las eu, mai pui tu – cerșește de la populație șase milioane de euro. Asta într-o țară în care lefurile și pensiile sunt de câteva sute de lei jigăriți ce nu ajung uneori nici măcar pentru supraviețuire. Dacă la început mai eram dispusă încă să dau un minim credit actualului guvern, de astă dată a devenit evident că este total rupt de realitate, iar premisa de la care sa pornit în ideea achiziționării sculpturii e total aberantă. Singura grijă a guvernului și a celorlalți oficiali, de la președintele țării la parlamentari şi funcţionari publici a fost creșterea nesăbuită a propriilor lefuri și pensii. Atât! O nouă ședință parlamentară? O altă creștere a bunăstării acestora. Poporul? Să rabde până la Sfântul Așteaptă! Ba, așa de izbeliște cum e, să mai scoată încă șase milioane de euro. Până la atârnatul cetățeanului român de picioare și afumatul cu ardei iute, ca în Evul Mediu, nu mai e decât un pas.
Bani există, bani continuă să fie furați, banii din corupție se învârt cu lopata și în afara unor mici deranjuri cu invitații de la DNA, „mormanele” rămân în proprietatea ciorditorilor cu gulere albe. Că, vorba nu mai știu cui, dacă furi puțin înfunzi pușcăria, dar dacă furi mult se discută cu tine. Iar banii aceia nu-s ai unui stat abstract, ei au fost jefuiți din bunul public și de ei de la fiecare dintre noi. Ce fel de luptă anticorupție mai e și asta când, zgândăriţi doar de ochii lumii, hoții rămân cu „mormanele”? De ce nu se recuperează cele peste trei miliarde de euro jefuite de-a lungul timpului în pungi de plastic, sacoșe negre și prin alte metode?
Parada cu cătușe de pe scările DNA nu mai convinge decât pe cei slabi de minte, creduli ori de-a dreptul nătângi. Banii? Unde-s banii furați și de ce nu se străduiește statul să-I recupereze? Ar exista atunci sume suficiente cu care să cumpărăm nu doar o „Cumințenie a pământului”, ci câteva sute sau chiar mii de „Cumințenii”. Scenariul conceput pentru achiziționarea sculpturii prin cerșetorie publică este o metodă prin care guvernul vrea să scape de responsabilitate: nu-i el de vină că n-a dat banii, ci românii care nu s-au înghesuit să „doneze”. Să doneze ce și de unde?
Pe șleau spuse, lucrurile stau așa: cine are bani, n-are nici educație, nici gust artistic și la prea puțini le pasă de soarta „pietroiului”: cine are educație și înalt simț artistic, n-are bani; iar românii de rând n-au nici una și nici alta. Cum bine zicea Caragiale: „Din această dilemă nu putem ieși. Am zis.”
Metodele prin care se apelează la pomana publică sunt penibile. Expunerea vremelnică a „Cumințeniei” la Banca Națională e lipsită de eficacitate, acolo se duc tot cei care cunosc valoarea sculpturii și care își iau, probabil, adio de la ea. Clipul cu Brâncuși e al nostru este cel mai ridicol și anost clip pe care l-am văzut vreodată. Lung, încâlcit și prost conceput, n-are sorți de izbândă să ajungă nici la mintea românilor și nici la inimile lor. E penibil să-l aud pe ex-ministrul Culturii, Andrei Pleșu, debitând jovial platitudinea cu „Brâncuși e al meu și al tău”. Sau pe Oana Pelea invocându-l pe sculptor cu deplasatul apelativ „Domnule Brâncuși”. Democratic, toți sunt domni, de la președintele țării până la gunoier. Brâncuși e altceva, el e artist, iar unui sculptor de talia lui urieșească nu i te adresezi cu banalul „domnule”. Nici „domn” și nici „maestru”,
Brâncuși a fost deasupra tuturor vanităților considerându-se doar meșter. Dar ce meșter! Deci, „Meștere Brâncuși!” și nu altcum. Guvernul dispune de un fond special: de ce nu se ia de acolo suma necesară completării celor 11 milioane de euro pentru achiziționarea „Cumințeniei” brâncușiene? Cu titlu de împrumut, dacă altminteri nu-i modru s-o plătească. Dacă nu se va lua o decizie salvatoare, fermă, în curând vom începe iar să ne văicărim de pierderea unei valori naționale de primă mână. Și iar vom drâmboi din buze a pagubă.
Fragmente preluate din Revista Argeş – autor Mariana Şenilă Vasiliu (,,Încă una din seria gafelor Brâncuşi”)
