Era imposibil ca românii să pice de acord asupra unui lucru. Până şi în cazul pedofilului din Bucureşti, în speţă poliţistul care a abuzat doi copii în lift şi despre care se crede că ar mai fi violat şi o fetiţă în trecut şi ar fi abuzat alţi minori, opiniile sunt împărţite. Astfel, după vocile majoritare care au strigat în cor… ,,monstrul!”, au apărut cei care susţin că omul nu este nici pe departe aşa şi că pedofilia, în definitiv, e o boală, nu o… infracţiune. Cu alte cuvinte, omul are circumstanţe atenuante, nu violează şi abuzează copii pentru că aşa i-ar plăcea lui, ci pentru că undeva prin sinapsele sale neuronale ceva s-a scurtcircuitat şi nu mai face atingere cum trebuie.
E adevărat că doar un om cu probleme psihice ar putea face astfel de lucruri cumplite, însă mă întreb un lucru: dacă pedeapsa pentru pedofilie ar fi fost, spre exemplu, acea castrare chimică despre care se tot vorbeşte sau una care să reprezinte o ameninţare directă la… masculinitatea agresorului, cât de mare ar mai fi tentaţia acestor… suferinzi să abuzeze copii? Aş pune pariu că s-ar mai gândi încă o dată înainte să treacă la acţiune. Pun pariu că teama de castrare ar fi mai mare decât plăcerea pe care o simt atunci când distrug copilăria unor inocenţi pentru că, spre deosebire de alte afecţiuni psihice, aceasta nu este una care exclude discernământul. Cu alte cuvinte, agresorul ştie că ceea ce face nu este bine şi, mai ales, ştie ce repercusiuni are fapta sa asupra victimelor sale. Aşadar, stă în puterea sa să-şi ţină sub control… demonul interior şi să ceară sprijin de specialitate.
Poate că introducerea unei astfel de pedepse poate părea o barbarie însă, pe de altă parte, punând în balanţă, ce este mai important: un copil nevinovat şi lipsit de apărare în faţa unor astfel de oameni bolnavi sau drepturile unor indivizi a căror vindecare este una extrem de dificilă, dovadă şi numărul mare de recidive în rândul violatorilor şi pedofililor?