Jurnalistul Răzvan Exarhu, om de radio, televiziune și mânuit cuțitul cu talent, a lansat la Pitești prima carte – ,,Fericirea e un ac de siguranță". Prezență agreabilă, acesta i-a uimit pe cei prezenți prin… firesc. Simplitate. Normalitate. Te minunezi când, bălmăjind prin lumea asta bezmetică, mai dai peste câte unul care aduce a om. Ba și-l întrebi: prietene, tu chiar ești om? N-ai nicio fiță? Nicio hachiță? Niciun moft? Niciun Loft? Niciu bug pe soft? Ai scris, ești scriitor, trebuie să-ți accesorizezi mecla cu o oareșcare aroganță și importanță.
Dar nu… Deși e băiat de Capitală, iar băieții de Capitală au așa, o bâțâială, ori sunt influențări, ori sunt faruri călăuzitoare, Exarhu se încăpățânează să țină cu dinții de cei șapte ani de acasă, de perioada aia în care acul de siguranță al femeilor din jurul său îl țineau cu picioarele bine prinse de pământ.
,,În vremea copilăriei mele, femeile purtau, înfipte discret în hainele de casă, ace de siguranță. Erau acolo pentru orice eventualitate, mai mici sau mai mari, cum se nimerea. Ziceai că pot repara într-o clipă toate micile catastrofe domestice, că au puterea să pună laolaltă tot ce arăta pe vecie distrus. Acul de siguranță era mereu ascuns de o cută a capotului, de un rever, ca o promisiune că nimic rău nu se poate întâmpla. Era cea mai mică, umilă și strălucitoare unitate a fericirii, însemna protecție și echilibru într-un univers cald și prietenos, care se micșora suficient cât să poată fi cârpit din două împunsături." scrie autorul în debutul cărții, argumentându-și, astfel, și alegerea titlului.
Cu siguranță că în aceste rânduri vă regăsiți mulți dintre dumneavoastră. Spre exemplu, acul de siguranță al mamei mele, pe care îl purta la reverul unui capot mov cu flori stilizate, grena, era folosit pentru a băga multe elastice pe betelia de la chiloți. Chiloții ăia mari, de mamă și de tată. Cu elasticele lor ne făceam noi, copiii, coardă pentru arcuri. Am fi procedat așișderea și cu chiloții mămăiței, numai că, biata de ea, avea doar două perechi, stil gogoșar, de un albastru deschis, pe care și-i spăla, cu religiozitate, vinerea, când nu pica cruce roșie. Părinții aveau chiloți mai mulți, iar mama îi băga la spălat în mașina Albalux, din aia cu capac deasupra, în care rădea câte un săpun din sodă caustică. Îmi amintesc că atunci când o punea în funcțiune, pleca la plimbare prin toată curtea. Clăbucul ieșea prin capac, iar noi ne scăldam, ca purceii, în zoalele pline de sodă.
Acul de siguranță este doar unul dintre micile obiecte prețioase care mi-au răscolit într-un mod plăcut, nostalgic, amintirile. Multe dintre fragmentele din carte fac referire la lucruri, evenimente, impresii în care sunt convinsă că vă veți regăsi și voi. În fapt, aici e tot farmecul cărții, dincolo de sinceritatea și naturalețea scriiturii: în faptul că suntem făcuți părtași la o mulțime de mărunțișuri fermecătoare, la o mulțime de detalii în care ne regăsim sau cu care rezonăm.
,,Stilul meu literar să spunem că este minimalist. Nu mă consider scriitor și nici nu am încercat să fac literatură. Nu-mi place literatura când devine o chestiune stilistică, ci mai degrabă o cale spre un adevăr care trebuie spus urgent și care îl poate atinge pe celălalt și îl poate emoționa. Cam acesta îmi pare a fi rolul literaturii, în niciun caz emfaza sau narcisismul domnului care va ajunge, în cele din urmă, un bust pe care se așează porumbeii și știm cu toții ce fac ei." – spune Exarhu.
V-am spus că îmi place de tipul ăsta?… Parcă nu. Vă spun acum… Și vă las și în compania unor imagini și vorbe care, cred eu, vă vor incita să procurați cartea. Vă asigur că lectura va fi una absolut agreabilă, ca și autorul. Și vă mai promit și un interviu pe care a avut amabilitatea să ni-l ofere, în ciuda timpului extrem de strâns și a amicului Dragoș Olteanu, argeșeanul nostru, care-l voia numai pentru el!
