Generația decrețeilor a ajuns la o jumătate de secol. O analiză din interior, cu cei care au trăit jumătate de viață în comunism și o altă jumătate în capitalismul nostru sălbatic.
Astăzi: Dragoș Olteanu, publicitar și o minunată voce de radio
În 1989 eram în armată, la București, trăgeam cu pușca. Acolo a fost unul dintre punctele fierbinți ale Revoluției sau, în fine, ce-o fi fost aia. Relația mea cu partidul era limpede: fusesem pionier, apoi utecist și îmi doream foarte mult să ajung jurnalist, ceea ce presupunea, în anii aceia, că ar fi trebuit să urmez și Academia de Științe Politice ,,Ștefan Gheorghiu", un fel de specializare postuniversitară care dura doi ani după Facultatea de Filologie la care, de altfel, am și intrat. Dacă regimul ar mai fi durat 20 de ani, probabil că asta aș fi făcut, iar ca jurnalist cred că îl și lăudam pe Ceaușescu așa cum trebuia să o facă toți, ce să mai! E greu să te reprezinți în trecut și să spui… mamă, ce dizident aș fi fost! Foarte probabil că nu aș fi fost, mai ales că am aflat și noi, între timp, cum s-a făcut dizidența. Este extrem de trist, peste ani, să descoperi că foarte mulți dintre aceștia aveau legătură cu securitatea. E trist să constați că poeți, oameni de presă, intelectuali care-l înjurau pe Ceaușescu, făceau parte dintr-un joc.
Exprimându-mă plastic, pe unul ca mine care în 1990 aveam 22 de ani, momentul '89 cred că m-a prins în fundul gol, dar nu realizam treaba asta. Eram entuziasmat și dornic de a face lucruri. Intrasem la Facultate la Iași, la Litere, eram fericit. Sunt unul dintre cei care, în '90 când a venit Francois Mitterrand să se întâlnească cu Iliescu, a strigat ,,Francois Mitterrand est l'ami de l'assassin!”. Pe atunci citeam România Liberă, ziarul PNȚCD și sigurul care făcea opoziție la FSN. Citeam ziarul din scoarță în scoarță cu gândul că, da… schimbarea e totuși posibilă.
După aceea am început să fac radio, m-am detașat, probabil că a intervenit și un fel de resemnare mioritică. Am început să am multe preocupări, trebuia să învăț pentru facultate… Cum s-ar spune, mi-am văzut de viața mea. Pe atunci era complicat să te gândești că poți pleca din țară, oricum nu se putea pleca așa ușor ca acum, așa că m-am luat cu joaca, m-am îndrăgostit, aveam o profesie pe care o făceam cu plăcere…
Generația decrețeilor este una foarte interesantă, nu că fac eu parte din ea. E o generație numeroasă care, cu ghilimelele de rigoare, a avut șansa de a lupta pentru formarea ei. Fără a vrea să jignesc alte generații, în zona aceasta am găsit întotdeauna oameni foarte mișto, citiți, cultivați, oameni care au apucat să facă ceva școală pe bune. Când eram elev de liceu, mai scăpam pe la chermeze unde se asculta Deep Purple, Pink Floyd, se asculta Beatles. Citeam mult, că nu aveam altceva de făcut. Europa Liberă se asculta în surdină, chiar și muzica de acolo, cărțile se dădeau pe sub mână și trebuia să le cumperi întotdeauna cu Lumea Apicultorului sau cu cine știe ce cuvântare a lui Ceaușescu, că altfel nu puteai să iei ,,Cel mai iubit-ul" lui Preda.
Când mi-ai propus acest subiect de reflecție, stăteam și mă gândeam ce oameni politici decreței fac carieră cu adevărat. Nu am identificat prea mulți. Oamenii din generația mea au evitat politica pur și simplu pentru că erau pregătiți să facă altceva, adică o meserie. Toată lumea exclama, băi, nene, nu se mai duc odată Iliescu, Bârlădeanu, Mazilu,Văcaru, Vadim! Să vină tinerii! Și după ăștia au venit brusc tinerii, mai mici decât mine, au venit alde Ponta, Udrea, Șova… Generația mea, în mare, nu prea e reprezentată la nivel politic, pentru că a fost preocupată să se formeze. Mulți au plecat în străinătate. Am foarte mulți colegi de liceu care au plecat fără să privească înapoi și la fel de mulți care activează în meseriile pentru care s-au pregătit. E o generație care și-a văzut de destinul ei, de treaba ei.
Altfel, am avut colegi de liceu despre care am aflat după ani de zile că informau la securitate și mi s-a părut îngrozitor ca un copil în clasa a XI-a să fie în stare de așa ceva! Și ei sunt oameni din generația mea. Ăsta este adevărul crud: mare parte din generația mea a fost și turnătoare la securitate. Am avut și eu șocul, peste ani, să aflu colegul care mă turna că ascult Europa Liberă. Au fost niște vremuri nasoale. Probabil și asta a făcut să fim altfel decât restul.
Și a mai fost ceva absolut odios! Cel mai rău au suferit femeile. A fost o nebunie perioada aceea în care se chiuretau cu andrelele, făceau septicemii și mureau pe capete. A fost îngrozitor! Medici ginecologi au făcut ani grei de pușcărie pentru că ajutau femeile să avorteze. Victimele cu adevărat nu au fost, așadar, decrețeii. Ei s-au născut, aia e, au fost mulți, și-au văzut de treabă, dar mamele noastre, vai de sufletul lor!
La un moment dat în viața mea, când trecuseră 22 de ani de la Revoluție, mi-am dat seama că am 22 de ani trăiți în comunism și alți 22 de ani trăiți în capitalism. Poate și de aici vine un fel de dezorientare. În fapt, eu cine sunt? Cel care am trăit până în '89 sau cel trăit după '89? Și care este partea care balansează cel mai mult și încotro balansează? Nici acum nu prea îmi dau seama! Poate tocmai de aceea vedem lucrurile lucid: adică nu pot nici să o-njur pe Viorica până când îmi dau spumele la gură, cum o fac alții, dar nici să îl iau în brațe pe Cioloș, ca pe salvatorul nației, nu pot. Asta mă ajută să am un echilibru și să îmi dau seama că nu poate fi unul cel mai rău și unul cel mai bun. Am face apoplexie, ne-ar plezni creierul în cap dacă am gândi în extreme. Am niște ani trăiți și am văzut că în țara asta nu se întâmplă nimic bun, indiferent cine ar fi. Am ajuns la concluzia asta după un moment de nebunie politică când l-a bătut Băsescu, în alegeri, pe Năstase. Lucram într-un departament cu aproape 40 de oameni, am închis departamentul, dădeam continuu F5 pe Hotnews să numere ăia voturile și când mi-am dat seama că nu mai poate pierde Băsescu, am decis să nu mai lucrăm și am băut șampanie până la 11 noaptea. Dezamăgirea mea față de Băsescu este cu atât mai mare cu cât îmi amintesc ce antuziasmat am fost când a câștigat alegerile. Probabil că asta este o altă caracteristică a decrețeilor, că și-o cam iau în barbă, și și-o iau la niște vârste ciudate. La 22 de ani, când ne gândeam să ne facem un rost în viață, s-a schimbat totul. Am ieșit din întuneric, brusc, la lumină și efectiv nu ne-am dat seama unde suntem și ce facem. Asta ni s-a întâmplat. După care am lăsat să treacă viața pe lângă noi, am învățat lucruri și cam atât. În rest… o perpetuă criză identitară, căci suntem generația care s-a aflat cu un picior în comunism și altul în așa-zisul capitalism sălbatic iliescian.
Trăind o dictatură 22 de ani, pot spune cu inima deschisă că dacă trăim acum o dictatură o trăim într-adevăr cu toții, iar ea este dictatura corporațiilor, și nu este numai la noi. E o chestiune generalizată pe care o trăiește fiecare țară, în afară de Albania, Coreea de Nord și încă două-trei. Au murit oameni din muncă, stând într-un open-space de la 8 dimineața la 6 seara.
Ce-i de făcut de aici înainte?… Pentru noi cred că e cam târziu să intrăm în politică, să schimbăm lucruri, să resetăm sistemul. În politică intră lupii tineri, și când spun ,,lupii", nu o spun cu plăcere. Cel puțin la mine există regretul că nu am încercat niciodată să văd dacă aș fi putut să mă descurc în altă parte a lumii. Îmi pun, însă, speranța în copii. Cred că asta fac mai toți decrețeii, iar cea mai la îndemână chestie la care pot spera e ca ei, copiii, să nu rămână în România, ceea ce este foarte trist, într-adevăr. Să ajungi să încerci să-ți convingi copilul să plece din țară este ca și cum l-ai da afară din casă. Nu că nu e bine primit în casă la mine, dar este foarte prost primit la el în țară. Cred că asta fac decrețeii, sunt foarte atenți la copiii lor să nu repete greșelile pe care le-au făcut ei.
P.S.: Citiți în săptămânalul Ancheta din această săptămână și alte mărturisiri ale celor care au făcut parte din această generație!
Citește și:
Decrețeii – zvâcnirea unei generații în conflict cu ea însăși
