Totul a început cu un program de karaoke într-un local din Pitești, pe care l-a susținut la invitația unui amic. De atunci au trecut 14 ani, iar Oana Neagu s-a impus în industria locală de entertainment. Cântă, mixează muzică, prezintă evenimente și o face cu naturalețe, bucurie și entuziasm. Pentru prima oară, bucuria s-a oprit în loc. Cum a afectat-o toată această perioadă, vă invit să aflați în cele ce urmează!
,,Este paralizată o întreagă industrie, și nu mă refer aici doar la partea muzicală”
*Industria de divertisment a suferit o lovitură dură în această perioadă. În ce manieră te-a afectat pe tine?
**Există doi factori în acest caz… este vorba de factorul financiar și apoi cel psihologic. Noi, cei ce ne ocupăm cu ,,distracția și voia bună”, suntem direct conectați cu cei din fața noastră, ne încărcăm emoțional cu energia emanată de ei. Nu am avut niciodată în toți cei 14 ani de experiență o pauză atât de lungă și, crede-mă când îți spun, că se simte… Îmi lipsește teribil scena, îmi lipsesc oamenii, zâmbetele, chiar și stresul și oboseala!
Din punct de vedere financiar, indiscutabil se simte lipsa evenimentelor… Este paralizată o întreagă industrie, și nu mă refer aici doar la partea muzicală, ci și de ospătari, fotografi, cameramani, florari, cofetari etc. Sunt o mulțime de oameni ce depind de aceste evenimente, oameni care efectiv din asta trăiesc, iar acum au o reală problemă. Este trist!
*Ce ai făcut în toată această perioadă?
SPAȚIU PUBLICITAR
**Am încercat să nu mă gândesc la lipsa evenimentelor… Mă străduiesc să îmi păstrez o notă pozitivă. Îmi spun că este doar o perioadă ciudată, care va trece. Profesional, nu am stat degeaba. Toate proiectele noi ce se aflau în faza de debut, vor continua. Am profitat cumva de acest “timp mort” pentru a le perfecta! În plus, suntem mereu în legătură cu beneficiarii noștri și încercăm să reorganizăm agenda de evenimente astfel încât, atunci când ni se va permite, să putem onora toate contractele încheiate.
*Ca artist, poți supraviețui dacă nu ai și o plasă de siguranță?
**Mi-am pus și eu această întrebare și cel puțin în cazul meu cred că mi-ar fi greu spre imposibil. Atât eu cât și colegul meu ne putem numi “cazuri fericite” din acest punct de vedere; avem job-uri ce ne asigură acea plasă de siguranță de care mă întrebai. Există, însă, colegi ce fac doar asta, este singura sursă de venit a familiei și, în plus, mai există și cazuri în care toată familia se ocupa cu așa ceva. Adevărul este că oricâte rezerve ai avea, acestea se termină la un moment dat și apoi… ce faci? Întrebarea asta nu a pus-o niciunul dintre cei mai luminați ai țării!
*Te-ai gândit să te reinventezi sau să te reprofilezi?
**E greu să mă mai reinventez la 33 de ani… Glumesc! Nu mi-am pus niciodată problema să mă reprofilez, pentru că îmi place și iubesc enorm ceea ce fac, însă cred că fiecare artist se reinventează constant! Acesta cred că este și secretul longevității “pe piață”, să te adaptezi, să te mulezi constant pe ceea ce este nou și să ții pasul.
,,Din păcate, noi suntem văzuți foarte prost!”
*Ai cunoștință dacă Guvernul a luat vreo măsură în sprijinul artiștilor cărora le-a interzis să-și exercite meseria în această perioadă?
** Ha! M-ai făcut să râd! Mi-ar fi plăcut să aud așa vești, dar nu cred că și-a pus vreun guvernant această problemă… Din păcate, noi suntem văzuți foarte prost! Suntem numiți generic “lăutari”, și nu în sensul apreciativ pentru muzica lăutărească, ci în sensul peiorativ! Replici de genul: “Lasă că au de unde, încasează mii de euro, nu le plâgem lor de milă!”, sunt la ordinea zilei. Nimeni nu se gândește că acele mii de euro sunt impozitate, că se plătesc drepturi de autor și licențe pentru muzică (toate către statul român), că aparatura costă și trebuie întreținută (alți bani la buget!) etc. Nu cred că va exista acest sprijin vreodată! Ar fi frumos, dar nu cred!
*Ce-ți spune intuiția: lucrurile ar mai putea fi la fel?
**Încet-încet, o să revenim la normal. Va dura, însă, ceva timp! Deschiderea restaurantelor nu va fi suficientă… Oamenii sunt speriați, reticenți și mai ales să nu uităm faptul că aproape două luni s-au închis firme, s-a intrat în șomaj tehnic, etc. Va fi dificil să mai umpli o sală cu 250 de oameni, pentru că aceștia vor fi “ocupați” să își revină financiar și să își repună viața pe un făgaș al normalității, așa cum o știam înainte!
*Pot compensa prestațiile artistice online contactul uman direct?
**Strict din punctul meu de vedere, nu! Sunt colegi ce au inițiat proiecte de acest fel. Îi felicit, pentru că trebuie să păstrăm vie cumva pasiunea pentru muzică, însă nu poți înlocui vibrația oamenilor din fața ta cu absolut nimic! Suntem dependenți de zâmbete, de ecoul melodiilor cântate de ei alături de noi, de aplauze etc. Nu cred că există o satisfacție sufletească în a cânta în sufragerie, în fața unui ecran… O facem pentru a nu pierde total contactul cu cei ce ne apreciază și ne urmăresc activitatea, și pentru a rămâne conectați cu ceea ce iubim, însă nimic nu poate compensa acea trăire pe care o ai în fața publicului.
,,Ți se poate lua cu ușurință însuși fundamentul acestei societăți: LIBERTATEA!!!”
*În tot acest rău, întrevezi și un bine?
**Nu știu cum să îți răspund la această întrebare! Presupun că există un bine sau un bun în toate, însă eu acum nu îl văd! Aștept să treacă această perioadă, să îmi pot îmbrățișa prietenii fără să mă uit în stânga și în dreapta, să îmi pot vizita familia și locurile dragi fără frică! Acesta este binele pe care îl aștept!
*Care ar fi lecția pe care ai învățat-o în această perioadă?
**Offff… Atât de simplă și, totuși, așa de grea întrebarea ta! Cred că cea mai importantă lecție este aceea că ți se poate lua cu ușurință însuși fundamentul acestei societăți: LIBERTATEA!!! Ceea ce am trăit în această perioadă mi s-a părut cu adevărat sinistru! Lipsa libertății de mișcare, incertitudinea, furia, neputința, frustrarea, sunt doar câteva dintre trăirile acestei perioade, pe care sper să nu le mai întâlnesc niciodată la aceeași intensitate, și cu siguranță în toată perioada asta am învățat și lecția umilinței în cea mai brutală formă posibilă! Însă, poate cea mai importantă lecție, este aceea că oricâte apeluri audio, video sau fotografii ai întreprinde, acestea nu pot înlocui bucuria contactului uman!!! Singurul lucru pe care mi-l doresc acum este sa reînvăț a trăi liber, frumos și cu aceeași pasiune ca până acum două luni!
