Au devenit agresivi. Le simt respiratia in ceafa. Gafaie ca niste catele in calduri si miros ca intre degetele de la picioare. Imi cer iertare, dar prostii despre care vorbesc acum nu sunt prosti si-atat, prosti resemnati ca-i ocoleste lumea, prosti care se strecoara, cu zambet lins, pe dupa spinarile desteptilor, sperand – prosteste, bineinteles – ca vor fi confundati. Nu, prostii mei sunt niste mutanti dracesti. In ei se zvarcoleste, de la bun inceput, monstrul mic al trufiei, increderea oarba ca au ceva de spus, ca s-au nascut cu un talent special, poate chiar cu geniu, si ca trebuie neaparat, dar neaparat, sa iasa cu creierul lor in fata si sa ti-l vomite pe haine, ca sa-ti amintesti toata viata.
Specia aceasta de prosti si-a facut cuib caldut prin institutiile de cultura. Or mai fi si prin altele, eu insa pe-aici ii vad, ma ciocnesc de ei, ma imbat de ei si ma autoflagelez, deseori, din cauza lor. Nu sunt salariatii numitelor institutii, ci o populatie parazita, membri ai diverselor cluburi, cercuri si cenacluri, create cu cele mai bune intentii, dar – nu stiu de ce – batute de Domnul cu asa o soarta. Cum se infiinteaza un asemenea cadru sau tipar cultural, cum apar, tremurand de bucurie ca, poate-poate, aici vor fi luati pana la capat in seama, li se vor face reverente, vor fi priviti in ochi. Si li se bombeaza pieptul, li se umfla gatul, vocea se ascute si prostia incepe sa curga din gura care n-o mai vrea inapoi. Trebuie sa fiu, insa, corecta. Acestor prosti invazivi le sunt, intr-o anumita masura, datoare. M-au invatat cum sa nu fiu si de ce sa ma feresc.
M-au invatat moderatia si cum sa-mi tin cumpatul. Si, ca sa spun tot adevarul, sunt si eu vinovata – greseli de tinerete – ca s-a ajuns pana aici. Din prea mare dragoste de oameni, o dragoste fara criterii, am gasit de cuviinta, cu timp in urma, sa le ascult pasurile, sa incerc sa-i inteleg – in fond, sunt semenii mei – ba chiar – momentul marii erori – sa le lansez catrenele, prozele, cartile fara vlaga, fara sare, fara piper, fara nimic. Era compasiune, multa compasiune la mijloc, fata de niste indivizi cu oarece sensibilitate artistica, oarece inclinatii. Nu banuiam ce aligatori periculosi aveau sa creasca in malul sentimentelor mele crestinesti. Ca mine, au procedat si altii.
Aflu ca s-au reluat „Colocviile Argesului”, la initiativa domnului Mihai Golescu, pe care-l respect si-l iubesc. Or, tocmai pentru ca il respect si-l iubesc, il avertizez acum, in cunostinta de cauza: „Mare grija, mare atentie, domnule Golescu! Printre intelectualii de bun-simt, care trec pragul acestor colocvii din fiecare marti, s-au strecurat, pentru a nu stiu cata oara, fiindca au vazut ca le tine, MUTANTII. Si-au ocupat locurile, care cred ei ca li se cuvin, si-au inceput sa-si verse zoaiele, zeama si ura. Aveti mare grija, domnule Golescu, sa nu patiti ca mine!”
