Trei zile, 20 de morți. S-au încheiat trei zile de teroare şi şoc în Franţa, trei zile care vor schimba istoria Europei, cred analiştii. S-a încheiat o criză, dar nimeni nu respiră, totuși, ușurat. Dimpotrivă. Au început să curgă avertismentele – va continua! În acest moment de răgaz, însă, toată lumea comentează. Ce comentează? Am selectat câteva dintre opiniile jurnaliştilor sau a istoricilor.
Neagu Djuvara:
Este un fel de răzbunare a soartei împotriva acestor europeni care au vrut să colonizeze lumea întreagă.
Vorbiţi cu un om de 98 de ani și jumătate și Franţa pe care am cunoscut-o este cea de acum 80 de ani. În aceşti 80 de ani s-au întâmplat în toată lumea, dar mai ales în vestul Europei, nişte schimbări dramatice, schimbări de populaţie. Trăim un moment de cumpănă, un moment de mare schimbare în Europa de Vest. Europa de Vest e copleşită de coloniile pe care ea, cu mândrie şi cu inconştienţă, le-a făcut în veacurile trecute şi acum asta se întoarce împotriva lor.
Ăştia îi colonizează ei pe francezi şi pe germani şi pe englezi. E clar, Dar nu putem, face decât să constatăm. Nu există vinovaţi aici, că sunt mase întregi de oameni care au gândit la fel. Îmi aduc aminte, eram tânăr în Franţa, la 20 şi ceva de ani, şi aveam prieteni dragi, rude prin soţia mea, care e franţuzoaică, şi îi vedeam – acum, judecând după atâţia ani – că erau inconştienţi: cum domnule, pierdem L'Algerie Francaise? Ce franceză domnule, că erau de trei ori mai mulţi decât voi!
Este un fel de răzbunare a soartei împotriva acestor europeni care au vrut să colonizeze lumea întreagă. Francezii au vrut să colonizeze Africa de Nord și au făcut din Algeria două judeţe franceze – Algerie Francaise se spunea, două judeţe franţuzeşti – și uite cele două judeţe, care sunt mai populate decât Franţa şi care se răstoarnă împotriva lor acum, cum au venit grămadă în Franţa, că sunt liberi să vină să circule.
Emil Hurezeanu:
Când a plecat cizma colonistului, urma ei a fost umplută de sânge.
Germania are patru milioane de musulmani la o populație de peste 80 de milioane. Majoritatea acestor musulmani din Germania sunt turci. Turcii n-au avut o tranziție de colonizați ai Germaniei niciodată, n-au fost supușii imperiului german, care abia a existat. Turcii au avut o socializare, în Turcia, de natură laică. Turcii au venit ca beneficiari ai unor avantaje în timpul boom-ului economic din anii '60-'70 și nu au venit încărcați cu frustrările imemoriale ale generațiilor de colonizați. Tot ce spun acum despre turcii din Germania este pe dos în Franța. În Franța au venit urmașii celor cu probleme. În secolul al XIX-lea începe marea ofensivă colonială a Franței în Africa arabă și subsahariană. Acolo unde colonistul a pus piciorul au fost probleme. Când a plecat cizma colonistului, urma ei a fost umplută de sânge. Au început marile probleme de identitate ale celor care au rămas. Despărțirea de colonistul francez s-a făcut cu sânge, au fost războaie, au fost tensiuni, au fost traume identitare și în metropolă. Francezii s-au trezit cu coloniștii lor, francezii din Magreb, milioane de oameni au trebuit transplantați.
Au fost două drame. Când apare boom-ul economic occidental, vin imigranții. Venind din fostele colonii franceze, au fost considerați francezi relativ repede. Acești oameni păstreză limba franceză, păstrează o loialitate emoțională față de valorile Franței, dar s-au despărțit de Franța laică.”
Cristian Tudor Popescu:
Vor sta puţin pe gânduri cei care scot acum Charlie Hebdo înainte de a mai tipări încă o provocare mizerabilă şi agresivă la adresa unor simboluri religioase în care nişte oameni paşnici, nu nişte descreieraţi, cred?
Al doilea 11 Septembrie. Da, ce s-a întâmplat în aceste zile negre aminteşte de distrugerea Turnurilor Gemene, pentru că, din nou, Franţa, Europa, lumea nu vor mai fi aceleaşi.
Dar există o diferenţă: La World Trade Center au fost omorâţi aproape 3000 de oameni, nediferenţiat, la grămadă, în vreme ce la Charlie Hebdo a fost un asasinat chirurgical, oameni puşi pe listă cu nume, prenume şi ocupaţie, gazetari ai unei publicaţii islamofobe şi rasiste. I-au ales pe cei de la Charlie Hebdo pentru a-şi asigura o platformă „morală” în faţa altor musulmani, şi nu numai, care ar putea fi atraşi în mişcările integrist-teroriste.
Sunt peste 5 milioane de musulmani în Franţa şi mult mai mulţi în întreaga Europă. Am repetat această propoziţie simplă în toate intervenţiile avute în aceste două zile negre.
Acesta e miezul tragediei. Franţa, Europa, nu are de luptat cu beduini veniţi din deşerturile Africii sau cu negrii din junglele fostelor colonii, ci cu francezi, cu europeni. Teroriştii asasini sunt născuţi şi crescuţi în Franţa, în civilizaţia franceză. Femeile musulmane primite în urmă cu decenii ca să spele closetele Franţei au făcut copii. Într-o populaţie de 5 milioane este matematic sigur că se vor găsi, pe lângă o majoritate de musulmani cumsecade, de cetăţeni integraţi, şi un număr proporţional considerabil de religioşi fanatici.
Evident, prima problemă a Franţei după masacru este analiza găurilor din sistemul de securitate. Dacă voiau, cei doi fraţi ucigaşi puteau extermina un număr incalculabil de oameni cu armamentul de care dispuneau, în cele 48 de ore în care forţele franceze trimise să-i anihileze au fost ridiculizate. Dar s-au ferit să mai omoare vreun civil, după cum declara un martor că au spus, încheindu-şi fără defecţiuni scenariul mistic cu moartea lor în bătălie cu poliţiştii, ceea ce, cred ei, le asigură statutul de martiri. Vor fi luate, deci, măsuri speciale de supraveghere, vor creşte bugetele forţelor speciale. Va fi foarte greu, pentru că după noua tactică teoristă, vor trebui apărate nu atât clădiri mari şi obiective strategice, cât vieţile oamenilor pe stradă, la serviciu şi acasă.
Mi-a rămas însă în minte afirmaţia lui Stéphane Charbonnier, directorul Charlie Hebdo, Dumnezeu să-l ierte: „Nu-mi pasă dacă îi supără caricaturile mele. Aici, în Franţa domneşte legea franceză, nu Coranul”. Sau ale unor vorbitori din România, de felul: „Musulmanii, dacă doresc să trăiască în Europa, să se supună valorilor europene. Dacă nu, să plece de unde au venit”.
Cu o astfel de mentalitate, oricât de teribile măsuri de securitate s-ar lua, atentatele vor continua.
Este o imensă provocare pentru Franţa să-şi stăpânească acum o reacţie antiislam, rasistă, xenofobă, când, cu un preşedinte slab, ţara alunecă deja spre o dreaptă naţionalist-extremistă, antisemitismul, care îi face pe mulţi evrei să plece, fiind în creştere – nu degeaba, cel de-al treilea terorist a ales un magazin evreiesc pentru a lua ostatici.
Este crucial pentru Europa să înţeleagă că problema şi soluţia ei sunt în Europa, nu în Nordul Africii sau în Orientul Mijlociu. Că linia de ciocnire a culturilor trece acum prin inima Europei.
Închei cu două întrebări adresate dumneavoastră şi mie însumi:
– Ce anume şi cum îi poate determina pe doi tineri crescuţi în splendida civilizaţie şi cultură franceză să ucidă în masă şi să se sinucidă în Franţa?
– Nu există nicio justificare, religioasă sau de alt fel, pentru acest atentat terorist, cum nu poate exista nicio justificare pentru niciun atentat terorist, niciunde în lume şi nicicând. Vina pentru crimă o poartă criminalii. Dar, oare, vor sta puţin pe gânduri cei care scot acum Charlie Hebdo într-un milion de exemplare înainte de a mai tipări, în numele libertăţii absolute de expresie, încă o provocare mizerabilă şi agresivă la adresa unor simboluri religioase în care nişte oameni paşnici, nu nişte descreieraţi, cred?
Ion Cristoiu:
Faptul cel mai grav în lichidarea lor constă în adevărul că nu se va ști niciodată ce i-a apucat.
După cum mă așteptam, cei doi teroriști au fost uciși de forțele de ordine franceze la capătul a trei zile care ne-au amintit, prin aiureala mai mult sau mai puțin bine dirijată, de Afacerea cu teroriștii din decembrie 1989 de la noi.Precizez, după cum mă așteptam, deoarece din start forțele de ordine și-au propus să-i lichideze pe cei doi:
S-a rezolvat astfel chestiunea condamnării la moarte într-o țară care n-are pedeapsa capitală.
Prinși vii, cei doi ar fi putut face mărturisiri mai mult decît stînjenitoare pentru Serviciile secrete franceze.
Faptul cel mai grav în lichidarea lor constă în adevărul că nu se va ști niciodată ce i-a apucat.
În absența mărturisirilor lor despre adevăratul mobil al crimei, celor doi li se atribuie motive care convin de minune serviciilor secrete din Franța, dar și de la noi:
Punerea la îndoială a libertății de expresie în numele organizațiilor teroriste fundamentaliste.
Acțiunea în numele terorismului islamic.
Acțiunea celor doi e una teroristă. E însă o acțiune asumată de niște inși la ordinele unei organizații fundamentaliste islamice sau pur și simplu din credința fanatică în Islam? N-avem nicio dovadă. E mai mult decît interesant că autorii masacrului n-au folosit telefonul mobil pentru a declara unui ziar sau televiziuni că a fost vorba de pedepsirea de către ei, credincioși islamici înrăiți a unor ziariști care și-au bătut joc de Profetul Mahomed. În absența acestor declarații – lucru neobișnuit cînd vine vorba de o acțiune teroristă – mobilele fundamentaliste le sunt atribuite celor doi de către autorități. C-au spus Profetul e răzbunat știm de la așa ziși martori, și nu de la ei, deși – repet – normal ar fi fost ce ei să declare scopurile acțiunii lor teroriste. Atît cei doi, cît șii francezii care pleacă să lupte pentru statul islamic, sunt tineri fără căpătîi, fără speranță de a se afirma social, din suburbiile Parisului și ale altor mari orașe.
Pentru acești rătăciți, fundamentalismul islamic e o credință care ține locul celei anarhiste de pe vremuri. Dacă ne gîndim bine, cei doi sunt acum totuși eroi mediatici, toată Franța și toată lumea le știu numele, ceea ce nu s-ar fi întîmplat dacă ar fi stat la locul lor, în suburbii.
Poate că o interpretare de acest fel a acțiunii celor doi ar fi fost mai utilă în prevenirea unor astfel de întîmplări, care se vor repeta, deoarece, suburbiile sunt pline cu tineri precum cei doi.
Atît Serviciile, cît și liderii politici francezi s-au aruncat asupra tezei unei acțiuni teroriste din partea organizațiilor fundamentaliste islamice. S-a vorbit de un război care a început în Europa cu organizații teroriste islamice.
Și dacă Europa de deja în război, opinia publică e deja fezandată să accepte noi îngrădiri ale drepturilor omului și, mai ales să accepte noi sume de bani de la Buget pentru Serviciile secrete.
Lesne de bănuit de ce teroriști au fost lichidați.
Ramona Ursu:
Demenţii au fost ucişi. Am fost şi Charlie!
Ai auzit de Ammar Muhammad Hamoodi? Probabil că nu. Nu s-a născut la Paris. Nu a trăit acolo. Nici nu a murit acolo. Nu a fost terorist. Nici erou. Nici jurnalist. N-a apărut pe niciun breaking news, în văzul unei lumi lipite cu pupilele de ecranele îngălbenite. Nu a plâns nimeni după el. Niciunul dintre noi. Nu ne-am revoltat. Nu am strigat. Nu am ameninţat. Nu ne-am pus mesaje pe Facebook. Nu i-am dat Share. Nu i-am dat Like! Nu ne-am pus poza de profil cu „Je suis Ammar Muhammad Hamoodi!”. Nu am făcut nimic. Ne-am continuat vieţile în care încap doar grijile noastre, doar fericirile noastre, doar spaimele noastre, doar dorinţele noastre, doar părerile noastre, doar libertăţile noastre, doar democraţia noastră, doar pacea noastră, doar morţii noştri.
Ammar Muhammad Hamoodi, cel pe care nu-l ştim, a murit în Basra, în războiul altora. Din viaţa lui Ammar ne-au mai rămas doar câteva cifre, pierdute pe internet, în prima listă făcută publică de organizaţia „Iraq Body Count” cu numele a o sută de civili ucişi în războiul din Irak. Vârsta – 1 an, ziua morţii – 5 aprilie 2003. Stăm toţi cu ochii lipiţi de ecrane. În Franţa, nu e bine. Noi suntem Charlie! Nişte demenţi ne arată tuturor că ei nu sunt Charlie. Că nu sunt nimic din lumea asta imaginară şi perfectă, în care am vrea noi să trăim. În lumea asta a noastră în care lăsăm loc doar pentru tragediile noastre, doar pentru numărătorile noastre, doar pentru morţii noştri.
De Noor Elhuda Saad Hamoodi ai auzit? Probabil că nu. Nici pentru mortul ăsta nu am făcut nimic. Numele îi apare în aceeaşi listă neagră de 100, iar cifrele care ne-au rămas din viaţa puiului de om sunt şi mai puţine. Vârstă – „baby”, ziua morţii – 5 aprilie 2003. Locul: tot Basra. Daoud Qais îţi spune ceva? A murit. Bagdad, 17 mai 2003. Nu se mai ştie câţi ani avea. În lista neagră, o linie ţine loc de vârstă. Era tot civil, tot ucis în războiul altora. Al unora care aduc pacea în lume cu armele în mâini. Al unora care, acum, sunt Charlie. Care au fost şi Boston. Care au fost şi 11 septembrie. Daoud Qais a sfârşit în războiul care pare că nu se va termina niciodată. Un război care, în 12 ani, şi-a luat tributul: 206.000 de morţi. Cei mai mulţi sunt civili. Cei mai mulţi sunt irakieni. Numărătoarea creşte, se tot dă peste cap de la o secundă la alta. Stăm toţi cu ochii lipiţi de ecrane.
În Franţa, nu e bine. Noi suntem Charlie! În altă lume, cea pentru care nu vrem să facem loc, numărătoarea morţii merge şi mai departe. Războiul din Irak a luat, ieri, 41 de suflete. Acum două zile, în acel 7 ianuarie sângeros din Paris, acelaşi război a mai înghiţit 53 de oameni. În primele şapte zile din an, bilanţul e şi mai sumbru: 364 de civili au fost ucişi. Numărătorile din alte lumi tot trec pe lângă noi. Doar astăzi, până la ora asta, când tu citeşti aceste rânduri, 712.854.295 de oameni nu au acces la nicio sursă de apă potabilă. Tot astăzi, tot până la ora asta, statisticile online ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii arată că 23.390 de oameni, din lumea altora, au murit de foame. Şi tot de foame, în puţinele zile care au trecut de la începutul acestui an, au murit 268.513 de suflete din lumea altora. Niciunul nu a fost Charlie! Stăm toţi cu ochii lipiţi de ecrane. Demenţii au fost ucişi. Am fost şi Charlie!
