Generalul în retragere Niţu Marin Stan este fără doar şi poate unul din eroii noştri căruia îi datorăm fiecare clipă de libertate pe care o trăim. Un secol de experienţe pe care nimeni nu le poate compara cu ale sale! La vârsta respectabilă de 94 de ani, omul este mai lucid decât mulţi dintre noi. Însă luciditatea îi aduce şi multă amărăciune, căci vede foarte clar cum România pe care a construit-o cu mîinile lui, la întoarcerea de pe front, este acum vândută, bucată cu bucată, de cei care astăzi stau cocoţaţi pe piedestal şi îngână fraze despre ce înseamnă să fii patriot… Vă invităm, mai jos, să citiţi câte ceva din exprienţa de război a eroului nostru argeşean, dar şi despre cum vede el România zilelor noastre!
Cum a început războiul pentru dumneavoastră, domnule general? Ce a fost în inima dumneavoastră când aţi fost chemat la război?
La 20 februarie 1942 am fost încorporat la regimentul 3 Olt. Era o iarnă geroasă, zăpadă mare, frig… Unitatea deja era pe front, la Cotul Donului. După perioada de instrucţie de 3 luni de zile a venit ordinul să plecăm pe front. Ne-am pregătit tot ce trebuie, după care ni s-a dat o permisie de 5 zile. Am venit acasă şi mama, care era o femeie credincioasă, zice… “mamă, ai văzut că vecinii noştri… unii n-au mai venit, au rămas soţiile lor acasă, copiii, părinţii fără copii, hai să mergem la preotul care te-a botezat să te împărtăşească!”. Şi aşa am făcut. Am fost la biserică, preotul m-a împărtăşit şi a ţinut o prelegere. Avea un cuvânt aşa curgător, că toate femeile care erau acolo au început să plângă. A fost ceva dureros, să ştiţi, încât şi mie mi-au dat lacrimile. Nu mai vorbesc de mama care era credincioasă…
A doua zi am plecat. 3 zile am mai stat la Slatina. Seara, la ora 9, ne-am îmbarcat în trenuri de marfă. Am făcut aproape 3 luni pe drum, mergeam mai mult noaptea, căci ziua ne era teamă de bombardamentele aviaţiei. De câteva ori ne-a şi prins bombardamentul, am fugit pe câmp. Bombele picau de la o altitudine de 5, 6 sau 10 km, dar au căzut pe alături, nu ne-au lovit trenul. Cam în luna lui septembrie am ajuns în zona de operaţii de la Cotul Donului şi am început lucrările de pregătire pentru perioada de iarnă: săpături împotriva tancurilor, amenajarea pentru perioada de iarnă, lucrări genistice. A venit şi data de 19 noiembrie, când s-a rupt frontul! Ţin minte megafoanele ruseşti prin care se striga: ,,Fraţi români, daţi-vă de partea armatei roşii! Dacă România va continua lupta, se va prăbuşi in aceeaşi situaţie cu Germania!”.
Am fost rănit în marea bătălie de la Kursk, care a avut loc cu tancurile, dar nu mi-au dat voie să vin acasă. Oricum, se crease o adevărată debandadă. De regulă armata română era în prima linie, armata germană în linia a doua şi, în cel mai rău caz, eram intercalaţi. Linia a doua şi linia a 3-a erau formată mai mult din răniţi.
Doi ani mai târziu, în ’44, ajungeam la Iaşi, în zona Leţcani – Movileni, unde divizia a III-a din Piteşti a pierdut 1147 de eroi argeşeni şi musceleni.
Cum reuşeaţi să ţineţi legătura cu cei de acasă?
Ni se dădeau cărţi poştale. Uneori le scriam, alteori nu mai apucam. Alţii scriau acum, peste jumătate de oră erau omorâţi… Multora le veneau scrisori de acasă, dar.. nu-i mai apucau în viaţă. Eram puşi în situaţia să le returnăm sau să le scriem noi, ca să ştie familia despre situaţia lor.
Ce relaţii aveaţi cu militarii germani?
Camaraderia dintre armata germană şi cea română era aproape inexistentă. Spre exemplu, când era vorba de retragere, nemţii nu ne lăsau nici să ne agăţăm de maşinile lor sau de trenuri. Ne dădeau jos şi, de multe ori, ostaşii rămâneau căzuţi victime ruşilor pentru că… aşa e în război, deşi legea internaţională prevede altceva în ceea ce priveşte prizonierii.
Aţi fost nevoit să ucideţi, ca să nu fiţi ucis…
Să vă spun ceva… În timpul războiului, de multe ori nu ştii dacă ai ucis sau nu. Mie aşa mi s-a întâmplat. Fireşte, depinde de frontul pe care lupţi. Când 500 de persoane trag o dată cu mitralieră, la 100 sau la 500 de metri în faţă, nu poţi ştii dacă glonţul tău a atins pe cineva.
Sunt convins că în memorie v-au rămas şi momente impresionante sau care v-au marcat…
În Cehoslovacia era un orăşel cam cum e Curtea de Argeş. A durat aproape 20 de zile să-l ocupăm. Am fost şi decorat după acest eveniment… Era noapte şi am tras să mâncăm ceva la un fel de han boieresc dărăpănat. La un moment dat auzim plânsetele unui copil. L-am găsit într-o curte vecină, era într-o copaie. Cred că avea cam vreo 7-8 luni, aşa am apreciat eu, era băieţel. Părinţii lui erau prăbuşiţi alături, morţi. L-am luat pe copil şi i-am dat ceai până dimineaţa, când a trebuit să plecăm mai departe pe front. L-am lăsat la un cetăţean care era pe acolo. Mă gândesc şi acum, după 70 de ani, oare cum îl chema pe copilul ăla, o fi mai trăind, ce bucurie ar fi pe el să-i pot povesti despre acele zile…
Astăzi, stagiul militar nu mai este obligatoriu. Ce părere aveţi?
Cea mai mare prostie că nu se mai face stagiul militar! Măcar 6 luni de zile să fi fost pentru că, un bărbat, în armată, primeşte o altă educaţie. Armata e ca o şcoală. Dacă se întâmplă o catastrofă, să ştiţi dumneavoastră că, oricât ar fi războiul electronic sau mai ştiu-eu-cum, regina războiului tot infanteria rămâne, ea ocupă terenul, nu artileria, nu aviaţia, nimic altceva! Dacă ar mai fi cazul, şi astăzi m-aş mai duce la război ca să apăr ţara mea. Au venit la mine câţiva care au fost în Afganistan. Băi, zic, unde ai luptat mă? Mă, tu te-ai dus pentru bani acolo, eu m-am dus să apăr pământul ţarii romaneşti! Spune-mi şi mie ce palmă de pământ din teritoriul românesc ai eliberat-o tu? Ţi-ai făcut cel puţin o casa din banii aia? Te duci acolo să mori! Pentru ce mori mă, tu?
De 1 Decembrie, aveţi ceva de adresat tinerilor care poate au lăsat in urmă patriotismul de altădată?
Eu fac un apel la tineretul nostru drag, să nu mai plece peste hotare, să stea în România să dea dovadă de patriotism, aici! Totodată, fac apel la organele noastre locale şi centrale să se gândească mai mult la tineretul nostru, că avem tineret bun, muncitor, dar l-am lăsat de izbelişte, l-am lăsat pe mâna altora din afara ţării care-şi bat joc de ei. Să li se creeze locuri de muncă şi să muncească şi să-i încadreze la nivelul lor. E păcat că părinţii îşi plâng copiii la ora actuală, că nu pot să-i ajute cu nimic, iar ei îşi petrec de multe ori zile negre dincolo de hotarele ţării. Tineretul nostru poate în ultimul ceas să-şi iubească patria lui, că nimeni nu va veni din altă parte să–i dea să mănânce dacă nu munceşte. Nimeni nu va scoate ţara din noroi, din mizerie, doar poporul muncitor, şi pentru acest lucru e nevoie ca tineretul să-şi scoată ţara din marasmul în care este băgată la ora actuală. E ruşine, noi am avut o ţară bogată şi o avem, avem tot ce ne trebuie, aur , cărbune, ape, păduri, ce ne trebuie e decât atât: muncă şi orientare spre economia naţională a celor de sus, a guvernului, a parlamentului. Să lase obiceiul de a se îmbogăţii pe spinarea poporului muncitor pentru că ce-am construit noi când am venit după front, au vândut, s-a ales praful, au depus banii prin băncile străine şi acum susţin că nu sunt vinovaţi. Nouă ne trebuie un guvern care să taie în carne vie, fără să se ocupe numai de furtişaguri.
Ce defineşte un erou?
Un erou poate sa fie şi pe câmpul de luptă şi pe câmpul economic, pe câmpul reconstrucţiei unei Europe. El trebuie să muncească în primul rând, în al doilea rând să fie viteaz, să nu-şi trădeze ţara şi să lupte cu credinţă pentru apărarea ţării şi să-şi respecte jurământul şi drapelul românesc.