Când am citit câte surprize a pregătit Muzeul Goleşti copiilor, de ziua lor, mi-am zis că nu trebuie să ratez această ocazie şi că merită să-mi scot cei doi sărbătoriţi la o plimbare cu ponei, la teatrul de păpuşi sau la tiroliană. E drept, juniorul de 10 luni poate că ar fi fost entuziasmat, mai degrabă, de micuţul loc de joacă, dar puştoaica mea de aproape patru ani abia aştepta plimbarea cu căluţii sau căţărările în copaci despre care îi povestisem.
De ziua ta, ziua ta, ziua taaa,/ Ia sparge puşculiţa cu ceva…
Vremea se anunţa şi ea excelentă, aşa că, în jurul orei 11.00, ajungeam însoţită de o prietenă de suferinţă la muzeu. Spre norocul nostru, am găsit un loc de parcare aproape de intrare. Aşa am crezut noi, până am ajuns la poartă! Intrarea nu se făcea prin faţă, ci… prin spate! Bun şi aşa, cu toate că drumul sub soarele torid nu a fost cea mai plăcută experienţă. Maşinile continuau să vină, iar parcarea devenea o problemă reală, căci cozile se formaseră probabil pe aproape un kilometru.
Odată ajunse la muzeu, suntem loviţi în mod neplăcut încă de la intrare: era cu plată. Cu alte cuvinte, copiii erau invitaţi să-şi spargă puşculiţa de ziua lor. Nu că suma ar fi făcut vreo gaură în bugetul cuiva, ci doar gestul de a aniversa pe cineva contra cost mi-a lăsat un gust amar. Dar nu-i problemă, poate că şi oamenii au cheltuit o căruţă de bani cu organizarea evenimentului, iar statul nu are de investit bani în copii, ci în treburi mult mai serioase şi importante.
Când copiii nu ştiu ce înseamna aia ,,statul la coadă”
SPAȚIU PUBLICITAR
Înaintăm cu chef de distracţie către inima muzeului. Primul lucru care ne sare în ochi este echipa de câini salvatori de la Salvamont Argeş. Cele două superbe patrupede stau extrem de docile la mângâiat. La doi paşi, însă, se află ceea ce pare a fi principalul centru de interes: într-o parte un loc pentru căţărări şi, la patru-cinci metri lângă, tiroliana. În dreptul ambelor, o coadă infernală! Daria deja se instalează în faţă şi trebuie să duc muncă de lămurire legat de faptul că accesul e pe bază de stat la coadă.
La ponei, intrare pe bază de bilet! Alt bilet!
Decidem să mergem mai departe, poate găsim mai puţină aglomeraţie la ponei. Până acolo, trecem şi pe lângă centrele de creaţie, dar mesele sunt deja pline-ochi de copii. La căluţi… aşa cum ne aşteptam: altă coadă. Ne aşezăm, regulamentar, cât timp Daria îşi face de lucru cu mângâiatul unui măgar şi al unui ponei, ţinuţi într-un ţarc. Bebe se lasă din ce în ce mai greu în braţe, aproape că a adormit, dar nu prea agrează soarele puternic ce ne bate fix în moalele capului. Şi tot stând la coada care nu părea să înainteze prea repede, aflu o informaţie ce ne dă planurile peste cap nu doar nouă, ci şi altor părinţi: pentru plimbarea cu poneii mai era nevoie de cumpărarea unui bilet separat, de la intrare. Un lucru despre care nu ne-a informat absolut nimeni, altfel ne înarmam cu tot ce e necesar încă de la început, căci nu e o plăcere pentru nimeni să-şi dea kilometrajul peste cap pe o aşa pâclă. Şi cu copiii după, căci despre asta este vorba în mod special…
Ne cerem scuze că ne-am dorit o plimbare la galop…
Ne întoarcem dezamăgite cu toatele. Ne gândim că poate, între timp, s-a mai scurtat coada la tiroliană, mai ales că fie-mea mă tot bătea la cap: ,,Vreau la hamuri, vreau la hamuri!”. Pe drum, mă întâlnesc şi cu directorul Muzeului Judeţean Argeş, Iustin Dejeanu şi Maria Dinu, administratorul judeţului. Le spun păţania, însă, se pare, tot noi eram de vină. Ba că fetele de la casă précis au spus tuturor, ba că poate nu au spus pentru că poneii erau în pauză, pentru a se odihni, ba că una, ba că alta, mai era puţin să ne cerem scuze că am venit la muzeu şi că am îndrăznit să sperăm la mult visata plimbare…
O juma’ de zi pentru un minut în hamuri?! Nu, mersi!
Trecem şi peste, căci fie-mea se resetase pe ,,hamuri” şi deja luase avans. Ajunse la tiroliană, cozile aproape se dublaseră! Sute de oameni stăteau la rând cu tot cu cei mici. În apropiere începuse reprezentaţia teatrului de păpuşi. Încerc s-o momesc pe cea mică, dar fără succes. La fel şi ceilalţi părinţi, care sperau să scape de calvarului orelor de aşteptare. Şi când spun ,,ore”, nu este o exagerare gazetărească. O oră am stat şi eu, timp în care, din cele câteva sute de persoane aflate în faţa noastră, nu ştiu dacă 10 au apucat să se bucure de această hipnotizatoare unealtă care înnebunise minţile tuturor copiilor. Încept să realizez că perspectiva altor câteva ore de aşteptare nu era deloc fezabilă, mai ales că eram şi cu un ţânc de 10 luni în braţe. Şi nu eram singura în situaţia de părinte cu doi copii. Îi văd şi pe alţii care se roagă tot mai tânguitor de cei mici să renunţe la tiroliană, căci ar pierde o jumătate de zi pentru un minut pe sârmă, şi ar pierde o sumedenie de distracţii.
La Goleşti, în orice altă zi! Dar nu de 1 Iunie!
Decid să iau taurul de coarne, plec de la coadă şi-i comunic fie-mii că până aici i-a fost cu ,,hamurile”. Mergem la locul de joacă de la Trivale! Teatrul se terminase, mesele de creaţie erau pline, locul de joacă… neîncăpător, soarele torid ne molişise pe toţi, era clar că nimerisem în cel mai nepotrivit loc de distraţie, pentru o zi de 1 Iunie. Muzeul Goleşti este un loc minunat, oricând aş reveni aici cu mare plăcere, dar în oricare altă zi a anului, lucru pe care o să şi-l fac în perioada următoare. Tiroliana şi poneii ne aşteaptă acolo şi pe noi, şi pe alţii care au decis să plece, în oricare altă zi. În ciuda nervilor acumulaţi, îmi spun că iniţiativa şi strădania organizatorilor este lăudabilă, numai că lucrurile nu ies mereu cum ne dorim. Să stai cu orele la cozi, sub soarele liber, cu toată bunăvoinţa de care dispuneam chiar nu a fost cea mai potrivită tentativă de a-mi sărbătorii puştii.
De ziua lor, copiii au mai fost o dată arşi la buzunar!
Perspectiva locului de joacă de la Trivale a înduplecat-o pe Daria. Nu vă mai spun cât de greu am ieşit de pe drumul care duce la Muzeul Goleşti. Maşinile veneau în continuare, altele plecau, se formaseră blocaje, abia aveai pe unde să treci. În mijlocul nebuniei mai ateriza şi câte o căruţă, soarele ardea, Daria se plictisise de atâta drum, puştiul îmi adormise în braţe… Nici că se putea mai bine! Dar ieşim şi din nebunia asta şi… intrăm în alta. Avem marele noroc să găsim un loc la una dintre mesele de lângă locul de joacă. Daria se aruncă în prima trambulină ce-i iese în cale, iar noi ne aşezăm, răsuflând uşurate, la masă. Remarc faptul că biletul de intrare la locul de joacă este… dublu prin comparaţie cu o zi obişnuită. Alţii care îi sărbătoreau pe copii băgându-le şi mai mult mâna în buzunar!
La McDonald’s, mai rău decât la pupat de moaşte!
Trecând peste, îmi spun că e momentul unui binemeritat şi nesănătos prânz de la McDonald’s, pe care aveam posibilitatea să îl servim chiar la masa de lângă locul de joacă. Prietena mea Gina coboară pentru ostilităţile de achiziţionare a mâncării, iar eu rămân cu prâslea, care dădea şi el semne de foame, căci cu un biscuite nu se… umple pampersul, dar cu câţiva cartofi sigur treaba e ameţită. După un sfert de oră încep să mă îngrijorez, dar îmi spun că poate o fi coadă şi la Mc. După o jumătate de oră deja mă îngrijorez. După 45 de minute deja mă resemnasem… După 50 de minute apare Gina, cu o falcă-n cer şi una-n pământ. Nu reproducem înjurăturile, vă redăm concluzia: coada nu era aproape cât cea de la Goleşti, dar nici mult nu mai avea. În plus, cei de la casă se mişcau precum ochii în capul mortului, iar cei aflaţi la rând uitaseră de orice maniere, împingându-se ,,ca nişte vite” (citez din Gina) sau mai rău decât babele la pupat de moaşte.
Alegem să luăm un suc şi o cafea de la bar şi să plecăm la casele noastre. Şi comandăm… De n-am mai fi comandat, căci o amărâtă de cafea, o sticlă cu suc pentru Daria, o sticlă cu apă plată şi un pahar cu suc natural vin peste… 20 de minute, deşi domnişoara de la bar nu avea în responsabilitate decât trei mese, două fiind deja servite.
În loc de concluzie
Probabil că nu sunt singurul părinte care a experimentat o astfel de zi, dar mie, cel puţin, mi-a fost învăţare de minte: de azi înainte serbez Ziua Copilului fie cu o zi înainte, fie cu o zi după! Fie în oricare zi a anului. Sau în fiecare zi, că doar nu e nevoie de o zi specială ca să le arătăm celor mici că avem disponibilitate pentru ei şi timp de calitate care să-i includă. Doar sunt cele mai importante fiinţe din viaţa noastră!
