2,5K
Fiind 15 ianuarie, Evenimentul zilei face o pauza din a-i ridica ode lui Basescu si isi indreapta atentia asupra lui Mihai Eminescu, de la nasterea caruia se implinesc, astazi, 164 de ani. Filosoful si eminescologul Constantin Barbu a facut, in exclusivitate pentru acest ziar, o serie de dezvaluiri senzationale, bazate pe documente din arhive si din care rezulta ca Eminescu nu a fost sifilitic, ca regele Carol I si Titu Maiorescu ar putea sa nu fie straini de probabila crima iar craniul sau a fost zdrobit de o mana criminal.
Autopsia lui Eminescu
Autopsia lui Mihai Eminescu, scrisa de doctorul Sutzu, ni s-a parut, fara doar si poate, una care merita toata atentia, asa ca vom reproduce si noi ample fragmente din documentul redactat de doctorul Alexandru Sutu.
,,La 8 Iulie 1883, Mihail Eminescu a fost isbit intr’un mod quasi subit si mai fara prodrom de o maladie mintala care a intristat si a surprins pe amicii si cunoscutii sai. Iritabil numai si muncit de o insomnie tinand cu cateva zile mai inainte, el se arma in suszisa zi cu un revolver si ameninta, fara motiv pe unul dintre cei mai devotati ai lui amici. Cu multa difficultate el fu stapanit in agitatiunea sa si dus la Institutul medical "Caritatea" din Bucuresti. Acuitatea extrema a simptomelor nu permitea in primele momente un studiu amanuntit al diferitelor functiuni si facultati. Aspectul maladiei era acella al unei manii acute caracterisata printr’un delir absolut incoherent, prin miscari desordonate, prin illusiuni si hallucinatiuni sensoriale cari deveneau uneori terrifiante, in fine prin tendinta a tot distruge prinprejurul sau in paroxismul raului.
,,Nimic nu-l putea calma din acea stare, nici morfina nici hidroterapia”
Excitatiunea continua a centrilor psyhomotori si psyhosensoriali, era factorul unic al acelui delir, al acellei perturbatiuni, ale facultatilor intellectuale si morale, cari se aflau libere de orice control al voluntarii si ca niste instrumente passive ale unei cerebratiuni neconstiente. Nimic nu-l putea calma din acea stare, nici morfina nici hidroterapia, nici tratamentul moral, nici tratamentul fisic. In timp de doua luni, abea de trei ori el avu cateva momente de luciditate. Restul il petrecea intr’o aiurare, careia politica, stiinta, litteratura ii offereau elemente variate, combinandu- se, amestecandu-se, fara ca cugetarile, frasele si chiar cuvintele sa fie catusi de putin intelligibile, asa de putina legatura logica exista intre ele.
La sfarsitul lunei a 3-a, pe cand se afla in convalescenta, amicii sai in nerabdarea lor de a-l vedea cu o ora mai nainte vindecat, se hotarara a-l conduce afara din tara si a-l aseza la o casa de sanatate din Viena. Nu putem cunoaste ultimile faze ale maladiei din 1883. Stim insa ca, convalescenta sa a fost adesea intrerupta de accesse de agitatiune maniaca si ca restabilirea fu anevoioasa si niciodata completa. Dupa o sedere de cateva luni in casa din Viena, si dupa o calatorie de cateva saptamani in mai multe localitati din Europa, Eminescu reveni in 1884 la locul sau natal unde a incercat a reincepe sa lucreze. Insa el ducea o viata din care activitatea de odinioara era cu totul absenta (…)
,,Viata sa deveni lenesa, vagabonda si aproape necuviincioasa”
Dupa maladia de la 1883, Eminescu scade si scade mereu, steaua se intuneca, cu tot focul ce incerca a i’insuffla amicii si admiratorii sai. Intr’una din ultimile zille ale anului 1888, locuitorii Capitalei afla cu o placuta surprindere ca Eminescu a revenit si ca alipit ca redactor al unui ziar politic important are sa ofere publicului noui opere si noui lucrari. Dar vai! Foarte repede ne coprinse deceptiunea caci se soptea in unele cercuri ca viata ce o ducea in Bucuresti, dela intoarcerea sa, departe de a avea un scop nobil si util, deveni lenesa, vagabonda si aproape necuviincioasa. Tendinte diverse la care vointa sa debila nu putea sa reziste attrageau activitatea sa si o purtare incorecta si quasi-vicioasa ocupa orele salle.
Amicii sai observara la el o apatie morala, de desechilibrare mintala, o adevarata decadenta intellectuala, ce de sigur erau inceputul unei grave cerebropatii care era menita a-l conduce fatalmente la neant. La 3 Februarie 1888, Eminescu fu adus prin ordinul Politiei Capitalei la Institutul "Caritatea" unde fu supus supravegherii si tratamentului medical; si motivele care au occazionat izolarea sa, au fost de un ordin cu totul moral.
,, Eminescu deveni vicios, intra in localuri publice cerand a bea, apoi pleca fara a-si plati consumatiunea”
Caracterul sau bland si destul de linistit deveni sub actiunea unor libatiuni recente, violent si irritabil, provocand certuri si scandaluri in public; onest si moderat in pornirile sale Eminescu deveni vicios, intra in localuri publice cerand a bea, apoi pleca fara a-si plati consumatiunea; alta data intra in birja, se plimba fara a-si plati cursa; atatea fapte cari provocara masuri administrative.
La intrarea sa in Institut, Eminescu se presinta ca un om ganditor si absorbit de grave cugetari; insa raspunsurile sale la intrebarile ce i se fac, arunca repede pe observatorul intr’o trista deceptiune. El vorbeste clar, fara hesitatiune, fara difficultate in limbagiu; dar el cere mancare si bautura, caci nu mancase, zicea el, nici nu bause de 2 zille. Abea isi da cont de noua faza a starii sale: nici nu intreaba pentru ce a fost adus aci, nici nu discerna calitatea bolnavilor intre care s’a gasit. Totusi el pastreaza memoria locului si recunoaste dupa un interval de 6 ani multe persoane din personalul institutului. Memoria sa subsista inca, insa rationamentul, acea facultate prin care comparam faptele si ideile intre elle si deducem noi idei si conclusiuni este cu totul abolit, ar zice cineva ca stratul ideogen al cereberului sau este atrofiat sau isbit de degenerescenta.
O noua dovada a acestei desechilibrari intellectuale sunt si citatiunile ce le face mereu fie din operile autorilor greci si latini, fie din acelle ale sanscritilor, fie din propriile sale productiuni de alta data, fara sir, fara logica intre elle. Puterea productiva ii lipseste cu totul, spiritul sau este isbit de inertie. C’are hartie si condei, se pune a lucra; dar ceea ce aseaza pe hartie sunt niste passagiuri trunchiate reamintite de ici de colo, niste idei incoherente ce le da ca productiuni de valoare si cu totul noi. Dementa dar era din primele zille observata si stabilita complicandu-se cu un sentiment de satisfactiune care cu timpul si cu progressul malatiei avea sa se transforme intr’un delir de grandoare si abnormitate. La acea epoca a malatiei, simptomele somatice sunt inca rau desemnate si nu permit inca diagnosa varietatii de dementa de care era isbit.
De constitutie forte, de temperament sanguin, el are o musculatura bine desvoltata. pe corp nu se observa semne acquiste sau hereditare. Pe ambele gambe numai, se vad cicatrice urme unor ulceratiuni cronice. Craniul pare la prima vedere mai voluminos ca in stare normala. Fruntea sa este mare, iar pe basele parietale nu se observa inegalitati sau proeminente. Circumferinta craniului este de 540 millimetri, iar diametrul biparietal de 220 millimetri. Figura’i este simetrica cu putina expresiune; lobulul urechei lipseste; dentura este putin neregulata si nici strabism ocular, nici inegalitatea pupillara nu se observa.
In rezumat nici craniul, nici figura nu presinta stigmate pronuntate de vreo degenerescenta hereditara sau congenitala. Examenul apparatului motor si sensitiv nu ne permite sa constatam la prima vedere, turburari speciale. (…)
,,Umbla toata ziua in curtea institutului umpland buzunarele cu hartii, pietre si differite obiecte”
El ajunsese in ultimele saptamani a fi o fiinta automatica fara initiativa, fara vointa, disparandu-i totdeodata si instinctele superioare. El umbla toata ziua in curtea institutului umpland buzunarele cu hartii, pietre si differite obiecte ce le considera ca aveau mare valoare; el citea mereu si mecaniceste un petec de ziar fara sa i se nasca in spirit vreo idee; el cerea sa manance cu o bulimie ce nimica nu multamea; el nu mai avea nici o ingrijire de persoana sa, deveni murdar capatand pana la finit, tendinta de a tot distruge scaune, vestminte si asternut. (…)
Un accident insa de mica importanta a agravat starea patologica a cordului si a accelerat moartea. Iata in ce a constat acel accident. Intr’o zi pe cand se preumbla in ograda institutului, Eminescu primeste in regiunea parietala stanga a capului o mica piatra cu care un bolnav se juca, invartind-o legata de o sfoara.
S-a infectat singur
Aceasta i-a produs o plaga de cativa millimetri care inferassa numai pielea si care s’ar fi cicatrisat repede, daca Eminescu, in obiceiurile sale de necuratenie, n’ar fi ridicat de mai multe ori pansamentul si nu si-ar fi frecat plaga cu differite substante murdare. Cicatricea totusi era aproape terminata cand o erisipela isbucni ocupand intai pielea capului, apoi fata si in fine toracele pana la apofisa si ifoida. Dupa un tratament apropriat si gratie masurilor hygenice si erysipela ceda si disparu. Insa debilitatea generala a organismului aparu insotita de sincope repetate si intr’o zi o noua si mai puternica sincopa il lasa mort.
Autopsia facuta 24 ore dupa moarte la amfiteatrul spitalului Brancoveanu, de domnii profesorii Alexianu si Sutzu si in fata primului procuror [al] Trib. Ilfov, d-lui Inspector al Politiei, d-lui Secretar general al Ministerului Instructiunii publice, mai multor amici, ziaristi, doctori si studenti a venit sa confirme diagnosa facuta in timpul vietii, punand sub ochii asistentilor toate lesiunile anatomo-patologice ale periencefalitei difuse cronice.
Creier ca al lui Schiller
Nu vom da in detaliu acelle lesiuni bine cunoscute; vom attrage numai attentiunea asupra unor puncte speciale. Greutatea encefalului a fost de 1.490 gramme adica superioara celei din starea normala si egala, dupa un doctor care asista la autopsie, cu aceea a encefalului celebrului poet german Schiller. Comparandu-se intre elle celle doua hemisfere, s’a gasit o greutate mai mare de 25 gramme in favoarea hemisferului stang, care este organul cugetarei si al actiunei. Circumvolutiunile fruntale occupau elle singure mai mult de jumatate din volumul hemisferelor, indicand, pana la punct, desvoltarea anormala a regiunilor psychice in defavoarea cellor sensoriale, motoare si vegetative.(…)
"Eminescu n’a fost sifilitic"
S’a zis ca Eminescu a devenit alienat in urma unei malatii sifilitice ce l’ar fi isbit acum 10-12 ani. Erroare. Eminescu n’a fost sifilitic. Idea aceasta s’a nascut din doctrina erronata ce professa o scoala germana ca paralisia generala este totdauna o manifestatiune sifilitica, tot asa de inselata ca aceea care sustine ca toate sclerosele cerebro-spinale sunt de origine sifilitica. Altii au zis ca el se alcoolisa. Si aceasta idee este ca cea dantaiu o suppozitiune cu totul gratuita.
Daca Eminescu a abuzat de beuturi alcoolice, aceasta a facut-o cand deja malatia incepuse. Fost’a oare hereditatea adevarata cauza a malatiei? Sunt oarecari indicii in favoarea acestei assertiuni; apoi mersul maladiei, fasele neregulate ale periencefalitei de care a fost isbit, oare cari particularitati clinice indica o forma speciala care se observa la acei care predispusi prin hereditate la o malatie nervoasa capata o periencefalita.
Geniul, mai tare decat creierul Adevarata causa a malatiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce si intensa a facultatilor sale intellectuale. Gratia constitutiunei native a spiritului sau care l-a impins de timpuriu la o activitate mintala exagerata, in care imaginatiunea a avut rolul preponderent, gratia tendintelor sale la productiuni geniale in care appare o constiinta turburata, gratia educatiunei spiritului sau adapat la niste doctrine a caror fond este scepticismul, elev, in fine, lui Schopenhauer si lui Hartman[n], ce el cita in elucubratiunile sale delirante, cerebrul sau debil in unele din elementele sale, nu putu mai mult timp sa reziste laborei excesive, si fatalmente, geniul sau a trebuit sa sucombe si intr’aceasta, Eminescu n’a differit de multe geniuri contimporane, care dupa ce au surprins si au uimit lumea prin inaltele si admirabilele lor productiuni, s’au stins intr’o malatie mintala ce nimic nu facea sa se prevada.
Judecata lui Hristos
Multi antropologisti, considerand incoherenta si multiplicitatea de idei si de cugetari ce le-a agitat spiritul lui Eminescu, considerand sfarsitul sau nenorocit, considerand in fine predispositiunea hereditara la malatii nervoase, ar zice poate ca Eminescu a fost un om degenerat si pentru aceasta imaginatiunea sa fertila au impins spiritul sau afara din fagasul obicinuit si commun generalitatii omenesti. Poate ca acei savanti vor avea dreptate. Totusi noi, desbracandu- ne un moment de acelle idei materialiste, ne vom aduce aminte de cuvantul lui Hristos: "Sa judecam arborele dupa fructele salle". Ori ca ar fi fost Eminescu predispus sau nu prin nasterea sa la alienatiunea mintala, degenerat sau nu, el a fost un geniu pe care toti il admiram si inaintea memoriei caruia toti ne inchinam."