Intr-un articol aparut in publicatia Flacara in 1911, Aurel Vlaicu descrie sentimentele si trairile ce puneau stapanire pe el in momentele in care se afla in aer. Sunt marturii de zbor, de viata, poate chiar testament sau un mesaj peste veacuri, pentru prezent…
,,Mi se cere sa scriu un articol. Nu pot sa refuz. Cu toate acestea, rog sa nu se uite ca mestesugul meu nu e sa scriu. Eu stiu sa zbor. Din pana, ce cu sila mi se pune azi in mana, eu am facut aripa de-naltare. Sa smulg acum din aripa o pana ca sa fabric proza? Dupa cat stiu eu, o singura aripa poate produce pene de scris bune: aripa de gasca. Vedeti la ce pacaleli se expune omul nedeprins cu stilul. Lumea e curioasa sa-ti cunoasca impresiile – mi s-a spus.
Sunt foarte recunoscator lumii de curiozitatea cu care ma onoreaza. Marturisesc insa ca as fi preferat ca lumea sa se intereseze mai mult de zborurile mele decat de proza mea, care, desigur, trebuie sa fie foarte plicticoasa. Dar, sa nu acuz pe nimeni. Si, mai ales sa nu uitam ca traim intr-o vreme cand publicului ii place sa petreaca vazand caini care vorbesc, oameni care latra si aviatori care scriu. Prin urmare, sa scriu.
,,Calea Lactee nu mi-a stropit niciodata bluza”
Ce sa spun? Cyrano de Bergerac, care n-a zburat niciodata, descrie admirabil zborul sau intre Luna si Pamant. Intelegeti, prin urmare, de ce mi-e frica mie ca nu voi izbuti sa interesez defel cu impresiile mele pe cititorii Flacarei. Trebuie sa fi avut norocul de a nu fi zburat niciodata ca sa poti descrie frumos un zbor! …J’arrive, – excuse-moi – par la dernière trombe./ Je suis un peu couvert d’éther. J’ai voyagé!/ J’ai les yeux tout remplis de poudre d’astres. J’ai/ Aux éperons, encore, quelques poils de planète!/ Tenez, sur mon pourpoint un cheveu de comète!…Asa pretinde Cyrano de Bergerac ca s-a intors din fantastica sa calatorie in Luna.
Eu, desi am izbutit sa ma ridic chiar pana la o mie de metri cu aparatul meu, marturisesc ca niciodata n-am coborat acoperit de eter, cu ochii plini de praf de stele, pe ghete cu puf de planeta sau pe haine cu par de cometa. Si nici Calea Lactee nu mi-a stropit niciodata bluza cu laptele care-o… paveaza. In schimb, au incercat de-atatea ori sa ma stropeasca altii cu noroiul pamantean al rautatii lor. Dar, sa nu vorbim de necazuri. Datoria noastra este sa planam deasupra micimilor omenesti. Si-aceasta datorie trebuie sa si-o indeplineasca cu atat mai mult aviatorii. Menirea lor nu e sa planeze?
,,Zburasem, si asta era principalul”
Impresia cea mai puternica am simtit-o cand am zburat pentru prima oara la Bintinti, in Ardeal. Blériot inca nu trecuse Canalul Manecii. Primul meu aparat era tot de lemn si nu avea motor. Am legat trei cai de el, trei flacai au prins a pocni din bice, si aparatul s-a ridicat la vreo 15 metri inaltime, dupa ce a alergat cativa kilometri pe pamant. De atunci, de cate ori ma sui in aparat, zbarnaiala motorului mi-aduce aminte de aeroplanul fara motor, si dinaintea ochilor, fascinati de nemarginirea vazduhului, imi rasar cei trei flacai chiuind si pocnind cu foc din bice.
Bucuria cea mai mare insa am simtit-o cand am zburat pentru prima oara la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i inchipuiam mai inalti ca inaltimea la care ma ridicasem eu. Fiindca patru metri erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care- mi consacra masina. Zburasem si asta era principalul. Ma mentinusem sigur in aer, facusem evolutii nesovaielnice.
Publicul care era de fata m-a aplaudat cu entuziasm. Iar eu, dupa ce am coborat, eram ca si beat de bucuria fara margini a izbanzii. Incepusem sa ma dau peste cap pe camp de fericire. Cei din jurul meu ziceau c-am innebunit. Si eram, intr-adevar, nebun de entuziasm si multumire.
,,Vad Argesul cum scanteiaza”
De altfel, este intr-adevar de mirat cum omul nu innebuneste cand zboara. Ma ridic. Si un gol parca se face deodata in toata fiinta, – ca si cum m-as ridica foarte repede cu un ascensor. Casele, drumurile, plantatiile prind sa alerge nebuneste in urma mea, sa se departeze din ce in ce, sa se micsoreze, sa devina tot mai putin clare. Pana la o suta de metri, am impresia ca zbor cu un tren fulger, pe un drum fara sine, peste lucruri si oameni. E inaltimea favorita la care-mi place sa zbor.
La o suta de metri nemarginirea vazduhului nu ma nelinisteste, alergarea nebuna a lucrurilor de sub mine imi da continuu senzatia ametitoare a vitezei cu care zbor… De la Cotroceni, cand sunt la o suta de metri inaltime, se vede departe in zare… Vad Argesul cum scanteiaza ca o panglica de fildes… Vad drumurile, cladirile oraselor, padurile cum se randuiesc, sub inraurirea vitezei cu care alerg, in linii paralele… Toate contururile se vad paralele de sus.
,,Pamantul nu se mai vede”
Cand trec de cinci sute de metri incepe sa-mi fie urat. Pamantul nu se mai vede decat ca o imensa movila de cenusa sura cu pete albe, muntii si vaile se niveleaza… Confratii zburatori (ciorile si ceilalti… aviatori de aceasta categorie) au disparut cu desavarsire… Ma simt singur si incepe sa-mi fie frica… Nu mi-e frica de caderi sau accidente. Ma cuprinde teama de misterul nemarginirii. Niciodata omul nu poate sa aiba mai precisa impresia neantului decat cand zboara mai sus de cinci sute de metri. Jos haos, sus haos. Iar zbarnaitul de bondar urias al motorului parca da un formidabil glas acestui haos.
Am trecut de 800 de metri. Alerg cu o viteza foarte mare. Si totusi parca stau pe loc. In raport cu imensitatea vazduhului, viteza motorului meu dispare. As vrea sa alerg mai repede. Incetineala asta ma enerveaza. Toate sfortarile sunt zadarnice, insa. M-am ridicat dincolo de limita putintelor omenesti. Am intrat in sfera unde omul nu mai insemneaza nimic fata de infinitul atotputernic.
,,Mai greu de coborat decat de urcat”
Sa ma cobor, deci. Coborarea e mult mai placuta decat suirea. Pana la 50 de metri deasupra pamantului ma cobor fara nici o teama, cu mainile stranse pe carma, cu ochii atintiti asupra motorului. De la 50 de metri incepe sa ma cuprinda frica de a nu ateriza destul de usor. In aviatie, spre deosebire de viata de toate zilele, e mai greu de coborat decat de urcat. Cat ar castiga aviatia daca predispozitia fireasca a omului de a se cobori si de-a cobori totul s-ar putea aplica exclusiv in folosul aterizarii!
Si mai ales e greu de aterizat in timp de furtuna. De altfel, cand aerul e agitat, aviatorii evita sa zboare. Eu totusi am zburat la Brasov pe un timp foarte putin favorabil. Batea un vant puternic. Aerul era nelinistit ca valurile unei mari infuriate. Aparatul era cand ridicat la inaltimi de sute de metri, cand coborat pana aproape de pamant. Parca eram o minge vie cu care o mana uriasa se juca cu o placere salbatica intre cer si pamant.
Cand bate vantul tare, am impresia ca niciodata nu vom putea stapani aerul.De aceea, cred ca aviatia nu va izbuti decat sa devina un foarte placut sport pentru vreme frumoasa. Ea nu va putea niciodata sa ia dezvoltarea pe care au luat-o automobilele sau vapoarele. Si e foarte firesc sa fie asa. Ca sa zboare, omul trebuie sa cucereasca regiuni ce nu-i sunt destinate, cu mijloace ce nu-i apartin…”.