Din august s-au stabilit în Austria și au spus auf wiedersehen, Romania! Au făcut-o pentru că voiau să-și ofere posibilitatea să trăiască într-o țară infinit mai așezată. Dar, mai ales, au făcut-o pentru a le oferi copiilor oportunitatea de a trăi într-un loc în care se face educație, nu dresaj, iar îndemnul la ordinea zilei este… „Kein stress!”. Familia Constantin este una foarte cunoscută în rândul presei argeșene. Carmen Lis Constantin a fost multă vreme jurnalist de presă scrisă și televiziune, în timp ce Mihai Constantin și-a câștigat prestigiul de cel mai bun și serios tehnoredactor din Argeș. Alături de cei doi flăcăi s-au stabilit în Linz acolo unde, recent (țineți-vă bine!) au fost invitați de către primarul orașului să le ureze bun venit, să le prezinte primăria și proiectele pe care le-a gândit pentru comunitate. De la acest lucru care acolo ține de normalitate am pornit și discuția cu Carmen, iar dialogul a curs firesc, din dorința de a afla mai multe despre cum este să trăiești într-o țară normală la cap.
*Obișnuită cu amabilitatea și profesionalismul autorităților locale din Argeș, mă gândesc că nu a fost o surpriză prea mare pentru tine să fiți invitați de primarul din Linz pentru a vi se ura bun venit în comunitatea sa și pentru a vi se prezenta primăria și proiectele imediate…
– Nu a fost o surpriză să ne invite primarul, surprinzător a fost faptul că acesta este un obicei! Primarul alocă timp și energie, o dată la câteva luni, să își intâmpine noii locuitori. Noi, cei din presă, știm bine că autoritățile din Argeș sunt amabile doar când au un interes. Am experimentat pe pielea noastră pupături de mâini sau spate întors, în funcție de cât de mult contezi pentru ei în momentul respectiv. Iată că oamenii civilizați au în primul rând bun simț.
*Cum a fost experiența?
– Pentru niște oameni abia veniți într-o lume nouă, a fost în primul rând utilă. Mai apoi, onorantă. Am apreciat că am fost băgați în seamă și informați în legătură cu orașul în care ne-am mutat, despre care știam câte ceva doar de pe net.
*În anul de grație 2018, la ce proiecte se lucrează în Linz?
– Surprinzător (sau nu), problemele sunt aceleași și în țări mai evoluate economic. Adică, tot transportul public, traficul, locurile de muncă, investitorii, drumurile, sunt problemele pe ordinea de zi. ÎNSĂ, la o cu totul altă scară. Spre exemplu, la capitolul infrastructură, se lucrează la un al treilea pod peste Dunăre, care va fi gata anul următor (lucrare începută de curând), pod de trafic rutier cu multe benzi de circulație. Transportul public e în vizor, primarul pregătește schimbarea flotei de autobuze, absolut toate mașinile (care arată impecabil, apropo, și cu o punctualitate nemțească) vor fi înlocuite cu modele electrice. Pentru mediul economic, spre exemplu, un nou parc industrial va fi dezvoltat pe un braț al Dunării, în condițiile în care déjà funcționează multe altele. Nu mai insist aici cu proiectele primarului din Linz, dar acestea sunt doar 2-3 pentru următorii doi ani, ca sa vă faceți o idee despre «scara» de care vorbeam.
*Dar în iarna de grație a lui 2018, în noul oraș adoptiv, aveți drumurile ciuruite de gropi și veșnicele guri de canale în care îți rupi mașina? Întreb pentru niște piteșteni care zilnic dau în gropi, și nu de proști…
– Într-o zi am văzut niște mașinute înguste și înalte, care se plimbau pe trotuare. Ne-am minunat un pic, nu știam ce e cu ele, că totul părea în regulă. În câteva ore a început să ningă. Aceleași mașinuțe mici și-au ascuțit niște lame în bot și frecau trotuarele de la un cap la altul, fiecare pe zona lui. Nu îi deranja pe șoferi că ninge iar pe unde au curățat, ba chiar se bucurau că stratul e mai mic. Nimeni nu a fost luat prin surprindere de ninsoare, decât noi, că așa suntem obișnuiți… Cât despre gropi, nu, nu sunt gropi!
*În câți ani lumină de o administrație făcută cu capul, nu cu fundul, ne aflăm?
– Asta e o întrebare de matematică, iar eu nu mă prea pricep. Nu consider că este făcută cu fundul administrația în România, ci doar cu buzunarul. Eu cred cu tărie că într-o firmă/companie/primărie/instituție/oraș cum e liderul, așa sunt și subalternii. Dacă un conducător e onest, muncitor și vrea să lase ceva în urmă (nu doar familiei lui), atunci lucrurile pot funcționa, chiar și cu bani puțini. Problema noastră este că preferăm o minciună frumoasă, decât un adevăr neplăcut. Așa și alegem la vot: un ambalaj în defavoarea unui conținut.
Mai e ceva aici ce vreau să subliniez: în Austria, ca în multe alte țări superioare economic, este stimulată munca. Se tot vorbește în România despre asta, dar măsurile care se iau sunt picături în ocean. Austriecii îți dau o mulțime de favoruri de la stat, dacă vii cu fluturașul de salariu. Odată ce lucrezi, în primul rând ai toată familia asigurată medical (inclusiv stomatologie), mai apoi primești alocațiile copiilor (care sunt aceleași sume ca în România, doar că în euro), apoi ai dreptul la locuințe subvenționate parțial de primărie, reducere semnificativă pe transportul public și multe alte avantaje. La creșele de stat nu îți primesc copiii dacă unul dintre părinți stă acasă, considerând că poți sta cu copilul și nu trebuie să cheltuiască statul pentru tine, dacă ție îți este lene să îți crești copilul. Cam astea am aflat noi în doar câteva luni. Cam asta e mentalitatea autorităților. Așa că, răspundeți voi: la câți ani distanță suntem?
,,Faci un astfel de pas doar când simți că nu mai ai soluții acolo, că vrei să fugi de sistem"
*Crezi că, la momentul la care ne aflăm, ar trebui, mai degrabă, ca primarii să organizeze întâlniri de ,,rămas bun" cu cei care le părăsesc localitățile?… Te întreb în sensul în care e posibil să nu găsească spații adecvate pentru a intra toți cei care pleacă…
– Da, cred că într-un asemenea moment ne aflăm, din păcate. Înainte să plecăm, la biroul de traduceri acte, personalul de acolo ne-a spus că doar în săptămâna cu pricina au avut 5 argeșeni care și-au tradus acte pentru plecarea din țară. M-a întristat tare, nimeni nu pleacă ușor. Faci un astfel de pas doar când simți că nu mai ai soluții acolo, că vrei să fugi de sistem. Când zilnic îți spui „nu e normal” în diverse situații și îți dai seama că „normalul” la care te gândești ar putea exista în altă parte. Ca să îți răspund, nu are primăria nici spațiul, nici interesul, nici bună-voința de a transmite ceva unor oameni descurajați.
*Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta! Voi ați părăsit-o, și cu doi flăcăi ștrașnici după, cu bărbatul trei! Ați pus bazele la depopularea României! Nu vă mustră conștiința? Cum s-au acomodat copiii cu noul sistem de învățământ?
– Ne mustră conștiința, nu a fost ca și cum ne-am schimbat blugii. Dar flăcăii ăștia ai noștri ne sunt cei mai importanți și pentru ei am făcut cea mai bună alegere. Și dacă nu m-ai fi întrebat despre școala de aici, tot ți-aș fi răspuns. În Austria, copiii străini sunt ajutați la școală să se integreze. Zilnic fac o oră de germană, în timpul orelor de curs, în care învață limba începând cu conceptele școlare (termenii pentru operațiile matematice, rechizite, obiecte din jur, termenii gramaticali etc). Toate astea gratuit. În afara sprijinului de integrare, psihologia cu care ies în față cadrele didactice m-a cucerit definitiv. În prima zi de școală, am primit două bilete de la învățătoare: unul în care ni se transmiteau zilele libere, vacanțele și întâlnirile școlare importante din an, iar al doilea în care ni se transmitea să nu cumva să certăm vreodată copilul pentru ceea ce face la școală. „Copiii au voie să greșească! Copilul trebuie motivat să își dorească să se îmbunătățească și să se corecteze singur când greșește pentru că vrea să fie mai bun, nu de frică”, asta scria. Atunci am confirmat că suntem pe calea cea bună. Asta nu ține nici de programa școlară, nici de pretenții. Ține de viziune eficientă și unanim acceptată. Doamnele de la școală nu îi ceartă niciodată și îi încurajează mereu, motiv pentru care copiii își doresc să devină tot mai buni. Ce ambiții au stârnit în ei, nu știu.
*De ce ați ales această destinație, în ciuda neprietenoasei limbi?
– Limba este neprietenoasă la prima vedere. Are o topică diferită și o pronunție dificilă. Dar, alegerea a fost făcută pe criteriile: spitale, școli, venituri. După o listă nu prea lungă, Austria s-a potrivit cel mai bine dorințelor noastre. Nu am vrut capitală, dar nici oraș mic, iar Linz are o populație cât Pitești plus Curtea de Argeș la un loc și o întindere aproape de 3 ori mai mare decât Piteștiul.
*Ce este cu totul diferit acolo și cu ce ni se aseamănă?
– Și aici găsești oameni incompetenți în funcții, și aici se fac greșeli. Și aici poți da peste aroganți și răutăcioși, precum și peste oameni calzi și inteligenți. Însă, diferența majoră este că aici se repară toate cu zâmbetul pe buze și durează doar câteva minute. „Kein stress”, îmi spun toți când îmi văd fața crispată de român. Niciodată nu e vreo problemă, totul se rezolvă liniștit. Nu sunt stresați. Așa sper să devenim și noi cât de curând, așa aș vrea să îmi cresc copiii.
,,Când se va așterne calmul și responsabilitatea peste fiecare, atunci se va trăi în România așa cum ne dorim."
*Te-ai confruntat cu prejudecăți legate de români?
– Vorba unui prieten, austriecii sunt niște nemți mai umanizați. Nicio prejudecată legată de vreo altă naționalitate nu am întâlnit. Și aici, ca peste tot, sunt turci, pachistanezi, spanioli, albanezi, români etc. Din fericire, austriecii sunt foarte primitori și destul de calzi. Și, să știți că românii sunt apreciați pentru că sunt serioși și muncitori. Nu am văzut cerșetori aici, leprele nu își găsesc loc.
*Ce ar trebui să se schimbe în România ca să reveniți?
– Dacă se face autostrada Pitești-Sibiu, promit să vin mai des. Ce ar trebui să se schimbe?! Nervii/stresul. Începi ziua cu ultima linguriță de zahăr la cafea, copiii nu sunt gata de școală, faci 25 de minute pe 2,5 kilometri până la școală, înjuri continuu la volan, îți sare capacul de la roată din cauza unui canal, primești un sms că trebuia să termini o lucrare de 3 zile, îți suni soțul care te anunță că ai o nuntă în weekend, ajungi la serviciu plin de nervi și e doar ora 8.30. Acolo o ții zece ore într-un oftat continuu și ochi dați peste cap la fiecare 5 minute, alergi de colo colo să termini ce ai de făcut și nu reușești. Te duci să iei copiii de la școală și afli că trebuia să facă un proiect. Vin temele, pe care nu le fac singuri mai niciodată, pentru că sunt multe și grele. Și povestea ar putea continua, dar o știți cu toții. Ideea este că toți ne-am dori să mergem la serviciu și să ducem copiii la școală fără stres, fără nervi, fără îngrijorări din orice. Toate astea vin de undeva. De undeva din afara familiei. Când se va așterne calmul și responsabilitatea peste fiecare, atunci se va trăi în România așa cum ne dorim. Kein stress!
