În acest week-end, jurnalistul Lucian Mândruţă a plecat cu bicicleta de la mama sa, din Bârla (Argeş), şi s-a oprit tocmai acasă, la Bucureşti. În 9 ore a făcut cei 169 de kilometri, doborând astfel recordul personal. În plus, a avut timp să realizeze şi un fotoreportaj, despre care spune că este ,,cel mai dureros text pe care l-am scris vreodată, cu camera de la telefon”. Un foto-text despre casele părăsite ale Argeşului. Din ce în ce mai multe…
,,Ce se intampla dupa ce oamenii dispar? Si, de fapt, cum mor casele astea?"
,,Daca cineva vrea sa vada ce inseamna cu adevarat emigratia, imbatranirea populatiei, fuga copiilor de la sat spre orasele cu broadband si caini cu pokemoni in coada, apoi acel cineva trebuie sa se uite la pozele astea.
Imaginile de aici sunt facute pe parcursul a 20 de kilometri, intre comuna Urluieni si Lunca Corbului, in judetul Arges. Pe distanta asta, cale de 3-4 sate, am numarat mai bine de 20 de case parasite, din care am fotografiat cateva.
Cum le recunosti? Nu toate sunt in stare rea. Dar un lucru le da de gol: buruienile din curte. Un gospodar n-ar ingadui niciodata asa ceva. La mine in Arges, curtea se numeste „batatura” si acolo se intersecteaza de obicei gainile, cainele si pisica si oamenii.
Ce se intampla dupa ce oamenii dispar? Si, de fapt, cum mor casele astea?
E simplu: mai intai moare ultimul locatar. Cum suntem zona cu tuica si se bea zdravan, asta inseamna ca ultima e de obicei muierea. Pentru ea, copiii plecati la oras (Pitesti, Madrid sau Roma) fac ultimele traditii.
La poarta se pune o panza neagra. Apoi, cand mai trec cateva zile, e chemat un mester care stie cuvintele obligatorii de pus sus, langa streasina, acolo unde se bate in cuie scandura pe care sunt trecute cu vopsea alba „regretele eterne”.
Si-apoi, gata. Se pune lantul. Si toata lumea pleaca la rosturile ei. Satul ramane cu casele, iar rudele, daca mai sunt, cu speranta ca nu vor fi sparte chiar in prima noapte.
Cand oamenii ii lasa loc, natura isi ia revansa. Casele sunt inundate de verdeata, de pomi si flori salbatice. Jos, desi nu-i vezi, isi fac cuclus dihorii care fura gainile vecinilor. Si casele isi incep incet, incet, lungul drum spre ruina sau demolare. Fiecare cu norocul ei. (…)
Vorbim mereu de Viscri, de mostenirea sasilor (pe care si eu o iubesc), de castele si conace, de monumente istorice si ruine antice. Si uitam ca mai aproape de noi (cel putin de astia din sud) se stinge incet un mestesug, o lume si un fel de locuinta traditionala pe care, in naivitatea mea, imi permit s-o iubesc. Pentru ca apartine satului in care am copilarit, unei lumi care se duce, unui loc mai simplu, mai sarac si, cu toate astea, mai frumos.
Dar destul cu emotia. Ce e de facut? Simplu. Mergeti pe drumul despre care v-am spus. Pitesti, stanga spre Barla la Lunca Corbului si incepeti sa cautati. Va place ceva? Intrebati vecinii cine vinde. Ca sigur vinde cineva – daca a mai ramas cineva in viata.
Aproape fiecare din casele astea pot fi reparate. E mai greu decat sa faci una noua, stiu. Dar pentru o casuta de vacanta e destul. Nu-ti trebuie mai mare. Nu-ti trebuie mai bogata. Si vei avea bucuria, la capatul drumului tau, sa stii ca ai pastrat ceva.
Agoniseala vietii altuia. Emotia traiului de alta data. Si o parte din istoria locului din care – sigur, fara sa stii – te tragi si tu!” a scris Lucian Mândruţă, pe blogul său.
