,,După 43 de ani de muncă efectivă și 35 de ani și șapte luni de cotizare, am o pensie de 213 euro. Sunt cetățean european și am drepturi! Și cică trecem la moneda euro. Îmi spun guvernanții cum scot eu euro de la bancomat? Câte doi-trei?" aflăm de la scriitorul Dumitru Augustin Doman, membru al Uniunii Scriitorilor din România, făcător de ziare de cultură și ,,caricaturist" fidel al vremurilor sale. Ne întrebăm, pe drept cuvânt, cam câți bani ar fi vrut distinsul scriitor să primească la pensie?
În primul rând că scrisul nu e muncă, scrisul e o plăcere, e o terapie, în egală măsură o eliberare și o regăsire de sine. Deci… un lux. Deci… nu se pune! Orice e făcut din plăcere nu e muncă, e moft! În al doilea rând, în buna tradiție românească, un scriitor se bucură de beneficiile operei sale după moarte, ca atare ar fi absolut nedrept să primească o pensie decentă în timpul vieții. În al treilea rând, un scriitor reprezintă un atentat la siguranța națională, ca atare meseria aceasta nu trebuie încurajată printr-o retribuție corespunzătoare. Scriitorul este acela care trezește conștiințe, desfundă ceacre, e un fel de antrenor personal de neuroni. Or, dacă românul Doamne ferește, capătă conștiința propriului sine și mai dezvoltă și o formă cronică de conștiință socială, atunci nu mai este decât un pas până la anarhie, până la nesupunere. Un român trezit e un român nemanipulabil, un cetățean care se revoltă, care-și cere drepturile și care nu permite să fie umilit. Or, să fim serioși, statul nu are nevoie de așa ceva, deci nu trebuie să încurajeze astfel de devieri de la nomenculatorul de meserii.
SPAȚIU PUBLICITAR
De la această stare de lucruri pornind, cu maximă ostilitate și reproș pentru atitudinea sa capricioasă în fața unei pensii pentru care a avut impertinența să contribuie prestând o muncă din plăcere (dar și să-și plătească din buzunarul său naveta Curtea de Argeș-Pitești și viceversa), i-am expediat stimabilului un ghid de interviu la care ne-a și răspuns după ce a terminat o vadră de țuică.
,,Niciodată n-am băut atât de mult să rezonez cu vreo televiziune sau ziar de astăzi"
– Felicitări, ați ieșit la pensie! În sfârșit patria vă poate returna contribuțiile plătite! Cum vă simțiți ca proaspăt pensionar?
– Mda! Patria e grjulie cu mine, drăguța de ea. Deocamdată, după trei luni, n-am primit nimic. Noroc că mai am vreo doi-trei lei pe card și țin de ei. Mă simt minunat ca pensionar. Mă trezesc tot la 5,00, în zori, ca și până acum, dar la 6,45 descopăr în fiecare dimineață că nu mai trebuie să pornesc de la Curtea de Argeș 40 de kilometri până la Pitești. O, ce fericire!
– Ce gen de pensionar veți fi: de rit vechi, care așteaptă poștărița să-i lase bacșiș și s-o întrebe cum mai sunt vremea și vremurile sau unul modern, care-și ține pensia pe card, ca să le lase și bancherilor un cuvenit comision?
– Eu vreau să fiu unul modern, dar aștept prima pensie, că n-o pot trece pe card până nu am primul talon. Prefer să las un comision băncii aproximativ egal cu bacșișul aducătorului, dar măcar nu stau pe scaun la poartă să aștept poștașul.
– Ce v-ați cumpăra din prima pensie?
– Dacă dacă se mai întârzie vreo 20 de luni, cu pensia din urmă adunată îmi voi cumpăra un Mercedes la mâna a cincea pe care-l voi plimba vreo două luni prin județ și pe care-l voi da apoi la programul Rabla.
– Cum se mai descurcă Dumitru Augustin Doman în această societate dezinformațională?
– Excelent. Până acum câțiva ani, mă enervam urmărind tot ce se întâmplă, mă ambalam cu prietenii pe terasă la bere și tot așa. Pe urmă mi-am luat seama. Am luat exemplul înaintemergătorului nostru Caragiale și scriu povestiri satirice despre actualitatea noastră politică, socială, culturală. O povestire pe săptămână. Am și publicat un prim volum cu ele: ,,Zbateri facile, strădanii futile". Are priză, deocamdată la critică, scriindu-se în zece luni vreo 25 de cronici la ea.
– Chiar, ce posturi TV urmăriți și pe care le-ați scos din grilă?
– Nu scot nimic din grilă. La televiziunile de știri mă uit vreo două ore din 24. Ca un masochist. Le schimb mereu. O harababură fără margini. Știu la orice oră cine e invitat la TV aia și ce va spune, deși două ore din 24 nu e mare lucru. Suntem o țară bolnavă cronic și care nu ne luăm medicamentele.
– Există vreun organ media cu care rezonați?
– M-a ferit Dumnezeu. Când mai beau un pahar, mai rezonez cu un scriitor, cu un om de cultură, cu un pictor sau muzician, dar niciodată n-am băut atât de mult să rezonez cu vreo televiziune sau ziar de astăzi.
– Ce vă place mai mult: emisiunea de mare angajament marital ,,Gospodar fără pereche" sau reality-show-ul de moravuri grele ,,Insula iubirii"?
– Mă declar total ignorant. Nu le văd.
,,E loc și pentru prostată, și pentru literatură"
– Știu că la Curtea de Argeș, acasă la dumneavoastră, există o everfescență culturală parcă ceva mai autentică, mai consistentă decât la Pitești. Cum vedeți dumneavoastră lucrurile, prin comparație?
– Dacă există o efervescență culturală la Curtea de Argeș, eu sunt cam pe dinafară. Apoi, eu aici am creat un cotidian, primul și singurul din istoria orașului, l-am dus până după nr. 1000. Pentru chestia asta nu sunt iertat și sunt atacat de 15 ani fără milă, chiar în acest ziar. Dacă sunt protagonistul unic al unui eveniment cultural, să zicem, ziarul creat de mine prezintă evenimentul fără protagonist. E o artă rară să poți face așa ceva.
– În afară de prostată, ce-i mai supără pe scriitorii consacrați ai județului?
– Deși e loc și pentru prostată, și pentru literatură, și deși e loc pentru fiecare în tabelul literar al lui Mendeleev, cei mai mulți sunt unici și au o preocupare la fel de unică: să distrugă celelalte căsuțe din tabel. Boli ale copilăriei literare duse la senectute.
– Există acel mit cum că scriitorii performează, mai degrabă, pe burta goală (sau în pușcării). Să-i lăsăm să flămânzească în continuare?
– Știu mitul, dar e mincinos. Vă pot da exemple de scriitori care înainte de 1989 câștigau pe o carte 20 de salarii și stăteau acasă și scriau fără grija zilei de mâine. Acum, aceiași scriitori dau ei bani din pensie să-și publice cărțile. Eu tot încerc de vreo 15 ani să nu mai public cărți și nu reușesc, deși nu primesc drepturi de autor.
– Ce vine din urmă după generația lui Dumitru Augustin Doman?
– E o ceață de nu se vede om cu om. Habar n-am. Sunt de 15 ani în juriul Concursului de proză „Marin Preda”. Premiez niște tineri care-mi par de perspectivă, iar dintre ei nu iese un prozator în acest timp. Mi se pare că lucrez în zadar.
– A-l adula sau a nu-l adula pe Nicolae Manolescu? – aceasta este întrebarea. Constat că majoritatea, atunci când se raportează la criticul cu pricina, ori îi ridică osanale, ori îi toarnă găleți cu lături în creștet. O cale de mijloc ar fi cu putință sau… care ar fi atitudinea corectă?
– Atitudinea corectă este chiar calea de mijloc. Ne place sau nu, Manolescu a fost cel mai important critic al anilor 70-80. A dezamăgit ca politician postdecembrist. Este cel mai bun președinte al breslei dintre toți cei cu care a concurat. A scris o istorie a literaturii române fatalmente subiectivă, ca de altfel toate istoriile acestea de autor, dar e una care rămâne. Ferice de cei care îl adulează necondiționat și de cei care-l atacă la fel!
,,Din păcate, nimic nu mai putem face. Eu sunt resemnat"
– La 20 de ani de la Revoluție, suntem sau nu racordați la marea literatură mondială? Ce nume ne desparte de un Nobel pentru Literatură?
– La 29 de ani vreți să spuneți. Din păcate nu suntem racordați la marea literatură mondială. Ne lipsesc marile proiecte culturale care să ne facă vizibili în literatura lumii. Și asta pornește de la dezbinarea scriitorimii, după modelul României întregi în anul Centenarului marii uniri.
– Sunt premiile Nobel pentru Literatură un fel de… Eurovision?
– În mare măsură, da. Și asta, fără să luăm în seamă premierea de acum doi ani a unui, cum să-i zic, cantautor care a făcut și fițe în a primi distincția. Sunt, ca și la Eurovision, criterii politice. Vreți să fiu incorect politic? Iată! Hertha Muller este o bună prozatoare. Dar, în România zilelor noastre există romancieri mai mari decât ea. Premiul Nobel al ei nu aparține României (deși seria premierilor ei a început cu Premiul Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist din România), ci Germaniei. De aci înainte…
– V-ar fi plăcut să vă fi născut în află parte și dacă da, unde?
– Nu mi-ar fi plăcut să mă nasc în altă parte decât în Podișul Mehedinți, în Plaiul Cloșani, unde m-am și născut. Mi-ar plăcea să am nu mai mult de 35 de ani și să mă stabilesc în Grecia. Și asta nu doar din motive de climă, de Marea Egee, dar și din motive de demnitate a oamenilor de acolo.
– Multora nu ne convine starea în care ne aflăm, dar în egală măsură nu avem nici un resort interior suficient de puternic astfel încât să trecem și la acțiune. Ce ne facem cu mămăligile moi care suntem?
– Din păcate, nimic nu mai putem face. Eu sunt resemnat.
– Credeți că, în România, mămăliga explodează doar când alții pun carbid în ea?
– A explodat în 1989, când, exact, alții au pus carbid în ea. Ăia pun acum în ea calmante puternice, somnifere. E bine pentru ei, ce mai contează ce facem noi în grădina noastră?
,,După 43 de ani de activitate sunt un puturos de pensionar de care-i e silă domnului primar"
– Vă întreb și pe dumneavoastră: cine mai locuiește în România?
– Ce zicea un primar mai săptămânile trecute, că șomerii, asistații sociali și pensionarii? Mi-e și rușine că după 43 de ani de activitate sunt un puturos de pensionar de care-i e silă domnului primar, care de altfel voia pensie specială.
– Mulți spun că doar atunci când intelectualii, oamenii de cultură, vor face un pas în față și se vor implica se vor schimba lucrurile în România. Intelectualul din dumneavoastră de ce a preferat să stea pe margine?
– Nu știu cât de intelectual sunt eu. Dar intelectualii adevărați sunt atât de scârbiți de ce se întâmplă, că tot tractoriștii vor conduce țara. Încă o dată: sunt resemnat.
– Presupunând că, într-o Românie utopică, Liviu Dragnea v-ar pune ministru al Culturii, spuneți-mi trei lucruri pe care le-ați face pentru cei care trudesc pe tastaturile patriei!
– Dacă România lui Liviu Dragnea ar fi utopică, eu n-aș putea evada din România reală și ar trebui să fiu paranoic să accept un asemenea post. Apoi, Ministerul Culturii e cam fără obiectul muncii. El ar trebui să aibă doar un proiect serios pe an și pe care să-l pună în practică impecabil. Acum e o formă fără fond. Și ce proiect ar putea face când din 1990 încoace bugetul MC începe cu 0,… (zero virgulă ceva) din PIB?
– Avem un ministru al Cercetării absolut… open-mind, care crede în lumi paralele. Este acesta efectul statului paralel asupra intelectualului?
– Aici nu pricep să răspund. Cu regretul că nu mă pot da în bărci în domeniu.
– Dacă Dumitru Augustin Doman ar găsi o valiză în fundul curții, ce ar face? Alegeți varianta și justificați alegerea:
a). ar duce-o la Rise Project;
b). ar suna la CNN;
c). s-ar ruga să găsească în ea poze cu Dragnea și Codruța mâncând șorici de la un porc fără pestă;
d). le-ar păstra ascunse, de teamă să nu fie făcut ,,țăran";
e). câte puțin din fiecare.
– Eu, în fiecare dimineață pornesc cu păhărelul de palincă prin livada din grădina casei și mă tot uit după o valiză. Sper să fie una de firmă, să nu mă fac de râs. Aș duce-o, desigur, la Rise Project (știți dacă are subredacție în Argeș?), dar după ce aș sustrage din ea pozele cu Liviu+Codruța=Love!
– În final, ca să par și eu om serios, dați-mi 10 titluri de carte pe care să le împărtășim, spre lecturare, cu cititorii noștri! Cărți care ar trebui citite într-o viață de om sau pur și simplu cărți din care ați rămas cu ceva, indiferent ce.
– Ei, asta chiar că e o provocare, iar eu nu voi putea fi decât subiectiv. Fac o încercare:
1. Cervantes – Don Quijote de la Mancha;
2. Ivan Bunin – Nuvele și povestiri;
3. Anton Pavlovici Cehov – Nuvele și povestiri;
4. Ernest Hemingway – Nuvele și povestiri;
5. Dostoievski – Frații Karamazov;
6. I. L. Caragiale – Momente și schițe;
7. Zaharia Stancu – Ce mult te-am iubit;
8. Jules Renard – Jurnal;
9. Cioran – Caiete;
10 – aici mai intră vreo 10-20-50-100 de cărți asemenea.
