Poate mai mult decât oricare ediție, Simfonia Lalelelor din acest an a stârnit cele mai vii controverse. Până și filosoful Mihai Șora, de la înălțimea celor o sută de ani, a făcut comentarii pe marginea acestui eveniment:
,,Multă lume cunoaște experimentul lui Ivan Pavlov și fenomenul condiționării clasice: câinele care salivează și alte reflexe, numite de Pavlov „secreții psihice“.
Dar a existat, după Pavlov (și folosind rezultatele psihologului rus), un alt experiment, mai puțin cunoscut (însă la fel de edificator), realizat de John Watson la începutul anilor ’20: așa-zisul experiment al micuțului Albert (după numele copilului pe care au fost făcute controversatele teste de către cercetătorul american).
Watson ia un copil de câteva luni și îi arată un șoricel alb. La început, copilul are o reacție normală: se uită la el, îl atinge, se joacă și chiar se bucură de prezența șoricelului. La un moment dat, Watson introduce în experiment un zgomot puternic, lovind cu un ciocan o bară de metal și speriind copilul la fiecare intrare în scenă a șoricelului. Foarte repede, copilul ajunge să asocieze șoricelul cu spaima pe care i-o provoacă zgomotul loviturii de ciocan. Mai mult decât atât, în scurt timp dezvoltă o fobie pentru toate animalele cu păr și se sperie chiar și atunci când vede un iepure, de pildă, o maimuțică sau o veveriță.
Despre câinele lui Pavlov știm că a fost împăiat și că stă – fără suflare și fără salivă – la loc de cinste într-un muzeu. Despre micuțul Albert nu se mai știe astăzi nimic, în afară de faptul că nu a fost „decondiționat“ de Watson, mama copilului retrăgându-l din experiment înainte de termen.
Am amintit de micuțul Albert pentru că – voit sau nu, conștient sau nu – ceea ce s-a întâmplat cu acei copii la Pitești, zilele trecute, aduce, în bună parte, cu experimentul de acum o sută de ani. Copiii puși să defileze și să stea în cap la vederea unui „șef“ vor dezvolta, dacă nu sunt decondiționați la timp, aceleași reflexe ale supunerii, ale servilismului festiv și ale docilității oarbe, indiferent de contextul social în care vor evolua ulterior.
Ce s-a întâmplat la Pitești nu este „Cântarea României“. Delirul propagandistic promovat în timpul ceaușismului lăsa mereu loc pentru o formă (mai mult sau mai puțin transparentă) a duplicității: odată ajunși la casele lor, oamenii care defilaseră prin fața tribunei oficiale, îmbrăcați în straie de sărbătoare, deghizați în personaje istorice ori în costume sportive, își reveneau în simțiri, recâștigându-și libertatea interioară (fie și numai făcând diferența între grotescul spectacolului public și realitatea vieții lor de zi cu zi). Or, copiii din „experimentul lalelelor“ nu vor fi oameni liberi câtă vreme vor cunoaște doar încolonarea umilă în fața unei autorități, oricare ar fi acea autoritate.
Nu ajunge că ne-au furat țara, pădurile, orașele, drumurile, simbolurile și cuvintele ei!
Acum ne fură și copiii, cu sufletul și cu mintea lor cu tot.
România centenară: de la experimentul Pitești, la experimentul lalelelor."