Universul pare a funcționa pe principiul compensării. Spre exemplu, în timp ce angajații Senatului și-au suplimentat bugetul de călătorii, la Ștefănești (Argeș) primarul a plecat pe banii lui într-o deplasare externă, pentru a omagia o personalitate a cărei vieți este legată de istoria orașului pe care îl păstorește (verbul de rezonanță rurală ,,a păstori" nu e întâmplător, ținând cont că Ștefăneștiul încă arată ca o comună puțin mai înstărită).
Din rațiuni însă necunoscute dar ușor de intuit (din dorința de a-i băga bețe-n roate primarului sau dintr-o responsabilă chivernisire a banului public, alegeți ce variantă vă coafează!), Consiliul Local nu a dorit ca memoria generalului Gheorghe Băgulescu să fie onorată la Menton (Franța), acolo unde este îngropat, cu toate că ultima dorință a acestuia a fost ca trupul să-i fie repatriat la Ștefănești, ,,patria" părinților săi.
SPAȚIU PUBLICITAR
Tot ca o premieră, edilul, însoțit de o restrânsă dar energică delegație numărând… o persoană (Lavinia Năstase, director al Centrului Cultural Ștefănești, cu care primarul se află, de altfel, în niște relații absolut… derutabile), a fost extrem de transparent cu vizita sa care, spre deosebire de alte deplasări externe, nu s-a rezumat la sesiuni de shopping.
Delegației de la Ștefănești i s-a alăturat Florin Băgulescu, nepot al generalului Băgulescu și a fost întâmpinată de viceprimarul din Menton cu toate onorurile impuse de uzanțe.
Dacă în România memoria generalului care a transportat actul Marii Uniri de la Alba Iulia la București a fost trecută sub tăcere, la Menton s-a organizat un seminar și o slujbă de pomenire a eroului român. Delegația română a pus peste mormântul acestuia și pământ adus de la Ștefănești.
„Doresc să fiu înmormântat în plină lumină, pentru a fi aproape de soare. În uniformă, nu pentru spiritul militar, ci pentru că în aceste haine sunt impregnate amintiri din ţara mea şi din activitatea mea de a o apăra demn contra oricărei aserviri. Când timpul va permite, rog să fiu transportat la proprietatea mea de la Florica, dar numai într-o Românie liberă. O stelă să fie ridicată lângă mormântul meu în memoria celor morţi în exil, departe de patria lor, de familiile lor, în memoria celor rămaşi în ţară, sunt morţi în închisori, în lagăre sau nedreptăţiţi. Am suferit mult în această lume pentru adevăr şi de aceea nu regret. Mai periculos decât bomba atomică pentru mine este demagogia care duce la anarhie, la dezechilibrul spiritului sau la dictatură.” – aceasta a fost ultima dorință a generalului român.
Din păcate, deși trăim într-o Românie ieșită din comunism, nu trăim și într-o România prea… liberă, ca atare e greu de crezut că Băgulescu va fi repatriat prea curând în orașul al căror consilieri nici măcar nu au vrut să-i pună o floare pe mormânt.
Revenită în țară, primărița susține că, deși a plecat pe Coasta de Azur pe buzunarul ei, tot a trezit nemulțumiri în rândul celor lăsați… la vatră.
,,Departandu-mă am văzut cum invidia naște monștri! Nu e vina mea că nu a aprobat Consiliul Local nici un leu nici pentru mine, nici pentru Centrul Cultural și mai grav am plecat fără niciun consilier local pe motiv că nu avem străzi asfaltate, de parcă aveau vreo legătură. Iata că străzile au fost afaltate și după ce am plecat eu, suita de evenimente în memoria lui Băgulescu de Centenar a fost un succes și mai ales a fost altceva fiindcă noi nu ne folosim de Marea Unire să furăm bani publici cum o face mai toată lumea, ci am făcut totul din buzunarul nostru și cu ajutorul Diasporei de pe Coasta de Azur, aducând cu noi de la vin si cozonac, până la iile frumoase cu motivele Elisei Brătianu." a scris primarul, la revenirea în țară.
Despre Gheorghe Băgulescu
Generalul Gheorghe Băgulescu s-a născut la 1 noiembrie 1890, ca al doilea fiu, într-o familie de argeşeni de la Ştefăneşti.
A fost o personalitate complexă a vieţii social-politice interbelice, condamnat pe nedrept la uitare. Acestuia i s-a acordat onoarea de a aduce în Capitală actul oficial al Marii Uniri, pe traseul Alba Iulia – Sibiu – Câineni – Piteşti – Bucureşti. A fost numit ataşat militar al Regatului României în Imperiul Japonez (1935-1939) şi ambasador al României în Japonia, Manchuko şi China (1941-1945). Fascinat de civilizaţia Orientului Îndepărtat, a devenit cel mai mare colecţionar particular de artă extrem-orientală din lume. A fost, la vremea aceea, singurul străin primit în rândurile Academiei Naţionale a Japoniei. Înzestrat cu harul scrisului, a publicat trilogia „Suflet japonez”, o bijuterie literară, bazată pe legenda celor patruzeci şi şapte de ronini. Pentru „servicii eminente aduse în relaţiile bilaterale”, împăratul Japoniei, Hirohito, i-a decernat înaltul ordin „Tezaurul Sacru”. A fost şi membru al Societăţii Scriitorilor din România.
Gheorghe Băgulescu a fost un opozant al lui Alexandru Marghiloman, al lui Carol al II-lea al României şi al lui Ion Antonescu – căruia i-a refuzat propunerea de a prelua portofoliul Ministerului de Interne. Se spune chiar că Băgulescu a fost contactat înaintea lui Antonescu pentru a prelua şefia statului, după abdicarea regelui în 1940.
În 1943, la ordinul lui Hitler, s-a organizat de către Gestapo un atentat la viața lui Gheorghe Băgulescu. Scăpat cu viață, a fost ajutat de diplomați elvețieni și a reușit să fugă în S.U.A., de unde a plecat în Franța și s-a stabilit la Nisa, pe Coasta de Azur. În 1950 l-a cunoscut pe primarul localității Menton și a lăsat colecția sa de artă orientală acestei localități. La Muzeul Carnoles des Beaux-Arts din Menton, se află la ora actuală 683 de stampe și 56 de kakemono-uri. În semn de recunoștință, a primit titlul de „Cetățean de onoare al orașului Nisa”.
Gheorghe Băgulescu s-a căsătorit la 31 ianuarie 1926 cu Elena Dimitriu. Naş de cununie le-a fost Octavian Goga. Un masiv volum documentar, de peste 400 de pagini, „Aproape de Soare – Răsare” şi un roman, „Dor de Sakura”, sunt dedicate de Mihai Epure personalităţii lui Gheorghe Băgulescu, personaj cu o biografie absolut fabuloasă, despre care se ştiu, azi, prea puţine lucruri…
A lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat la Ştefăneşti. Dorinţa testamentară a generalului argeşean nu a fost îndeplinită, încă, drept pentru care osemintele sale se odihnesc în continuare într-un cimitir din Menton.