De fiecare dată când s-au majorat pensii şi salarii – pentru că este normal să fie aşa şi pentru că suntem încă departe de veniturile decente obţinute de confraţii noştri europeni -, mediul de afaceri a fost cel pe spatele căruia s-au experimentat noi biruri. Cel pe umerii căruia a fost lăsată întreaga povară fiscală. Eternul cal de povară, ajuns, în prezent, o mârţoagă demnă de toată mila. Şi ştiţi ceva? Chiar îşi merită soarta.
Se presupune că acest mediu al afacerilor ar fi populat de oameni cu o anumită pregătire, oameni competenţi în zona lor de expertiză, oameni luptători, răzbătători, cu iniţiativă… Şi cu toate acestea, aţi auzit că vreo organizaţie patronală, de vreo asociaţie a oamenilor de afaceri, să îndemne la grevă fiscală, adică la singura opoziţie pe care o au la îndemână pentru a-şi apăra munca depusă şi oamenii care depind de ei?
În afară de nişte communicate de presă aşa, din când în când şi de nişte mese rotunde la care să-şi plângă de milă, l-aţi auzit pe vreunul că este gata să iasă în stradă? Să strige că nu este normal ca statul, care ar trebui să vegheze la bunăstarea cetăţenilor (ce banc prost şi formulare de rahat, ţinând cont de realitate!), este cel care îţi pune cruce. Care te condamnă la faliment.
Astăzi, mediul de afaceri din România este mai umilit decât oricând, căci toate majorările de pensii şi salarii se vor a fi stoarse din buzunarul miilor de antreprenori mici şi mijlocii (corporaţiilor nu avem de ce să le plângem de milă). Guvernările noastre proaste, incompetente, ticăloase şi corupte nu sunt în stare să atragă bani încurajând investiţiile, creând infrastructura atât de necesară, asigurând o legislaţie predictibilă. Având drept faruri călăuzitoare condamnaţi la opt ani cu executare, având pe post de miniştri nişte cârpe de oameni, toată pleava care, la privat, ar fi fost concediată în 24 de ore, jaful, nonsensul, aberaţiile, nedreptatea poartă acum numele de… revoluţie fiscală. Una care pârâie din toate încheieturile şi pe care guvernanţii nu ştiu cum să o mai cârpească. Şi cu cât o cârpesc mai mult, cu atât revoluţia seamănă, mai degrabă, cu o răscoală a imbecililor.
Dau doar un caz concret de ceea ce este un abuz strigător la cer: cazul contractelor part-time. Statul a obligat angajatorul să-i plătească taxe chiar şi pentru munca neprestată. Adică să-i dea bani cât pentru un angajat cu normă întreagă, chiar dacă acesta munceşte o oră, două, trei sau patru. Şi asta pentru că statul a pornit de la premisa că toţi oamenii de afaceri sunt nişte evazionişti nenorociţi. Sau chiar dacă nu sunt toţi, dă-i încolo de fraieri, să suporte consecinţele la comun!
Această măsură, la pachet cu mutarea contribuţiilor din sarcina angajatorilor în cea a angajaţilor, a dus la o serie de aberaţii, precum aceea a bibliotecarei care, după ce i s-a mărit salariul cu 25%, din cele 400 de lei a mai rămas pe statul de plată cu vreo 80 de lei. Sau a femeii de serviciu care trebuie să mai vină şi cu bani de acasă! A cârpit-o Dariu Vâlcov şi pe asta şi a spus aşa: angajatorul va fi obligat să plătească diferenţa până la valoarea taxelor care ar fi fost datorate dacă angajatul ar fi muncit normă întreagă, iar statul va face cinste cu această diferenţă. În generozitatea lor, Guvernul Dăncilă face cinste. Dar, atenţie, statul face această concesie doar propriilor angajaţi. Privaţii… să se descurce! Privaţii să plătească în continuare chiar şi pentru munca de care nu beneficiază, chiar dacă este profund neconstituţional. Privaţii să fie arătaţi cu deştul de mahalagioaica de Vasilească, ajunsă ministresă la Muncă, şi care efectiv îi scuipă în faţă şi se răţoieşte la ei: Băi, hoţilor, din cauza lăcomiei voastre angajaţii nu au primit bani mai mulţi la începutul anului, deşi noi am făcut revoluţie fiscală, noi am mărit, noi ne-am pus capetele la contribuţie pentru bunăstarea cetăţenilor! Cineva ar trebui să răspundă pentru asta, că doar nu ne fentaţi pe noi la Programul de guvernare!
SPAȚIU PUBLICITAR
Ce face mediul de afaceri într-o aşa situaţie: şi… umilit, şi cu banul luat? Tace. Moare pe silenţios. Aşteaptă să apară Arabella, să învârtă din inel şi să se ducă toţi după Vâlcov, probabil…
Şi-atunci te-ntrebi: oare nu-şi merită soarta mediul ăsta de afaceri? Nu merită să fie umilit de toţi infractorii, de toţi ageamii cu priviri bovine, de toţi curăţătorii de scame, de toată armata aia de executanţi greţoşi şi aroganţi?
Poate că nici măcar de milă nu le-aş plânge oamenilor de afaceri dacă soarta lor nu ar fi întreţesută prin nenumărate şi nebănuite fire de soarta multor altora. La fel de tăcuţi. De laşi. Şi nepermis de toleranţi.