Ca la fiecare început de an, asistăm la jocul negocierilor între sindicat și administrația uzinei Dacia-Renault din Mioveni, pentru noul contract colectiv de muncă.
Sindicatul solicită o majorare salarială brută echivalentă cu 100 euro și majorarea valorii tichetului de masă, în timp ce patronatul oferă doar o majorare de 90 de lei.
Probabil, ca de fiecare dată, se va ajunge la o situație de compromis între cele două părți. Salariile angajaților de la Dacia sunt, oricum, peste media salarială oferită de ceilalți angajatori din zonă, care plătesc, în general, salariul minim pe economie. Locurile de muncă la Dacia sunt vânate în continuare, chiar dacă ritmul de lucru este infernal.
În dorința de eficientiza la maximum producția, uzina de la Mioveni este într-un continuu proces de robotizare a liniilor tehnologice, ceea ce însemnă că cererea de forță de muncă scade, invers proporțional cu pretențiile angajaților.
Ar trebui să includem în acest tablou și faptul că în 2016 cele două fabrici ale grupului Renault din Maroc au produs, pentru prima dată, mai multe mașini decât a produs uzina de la Mioveni. Și încă sunt departe de capacitatea maximă pentru care au fost proiectate.
Dacă mai luăm în calcul infrastructura precară pe care România o pune la dispoziție, cu autostrada Pitești – Sibiu nefinalizată nici pe hârtie și dorința guvernanților de a găsi mijloace prin care firmele străine să lase mai mult profit la noi, rezultă că devenim din ce în ce mai puțin atractivi pentru investitorii străini.