Profesorul, scriitorul şi jurnalistul Marin Ioniţă s-a stins din viață în vecinătatea vârstei de 90 de ani. Anul acesta, pe 10 iulie, ar fi împlinit 89 de ani. Mentor a multor generații de copii talentați, Marin Ioniță va fi înmormântat joi.
Puțină lume ştie că Marin Ioniţă a fost declarat de Consiliului Ziariştilor, timp de şase ani la rând, cel mai bun autor de reportaje literare.
„Nu trageţi în dinozauri“, „Drumul dinozaurului“, „Kiseleff 10. Fabrica de scriitori“, „Mireasa neagră“ sau „Călare pe vânt“ sunt doar câteva dintre cărțile sale de referință.
Iată ce scria Marin Ioniţă în bio-bibliografia ce ţine loc de CV pe site-ul Uniuni Scriitorilor din România!
„Am venit pe lume din interes: interesul tatălui meu pentru o casă bătrână pe care o avea mama în moştenire şi interesul mamei care se temea să nu fie alungată dacă rămâne cu pântecul sterp. Ţărani semianalfabeţi – dar nu aveau nevoie de mai mult – economie de subzistenţă – dar dacă nu aveam prinos, nici nu muream de foame. Şcoala primară în sat, în vremea războiului, cu o învăţătoare la şapte clase. Dar încă din primele zile, ştiinţa m-a dezechilibrat punându-mi problema raportului dintre realitate şi aparenţă. Ştiam că pot să existe şi lucruri pe care nu le văd (îngeri, fantome, diavoli) dar aflam pentru prima dată că ceea ce văd poate să nu existe. Şi nu există nici locul în care se întâlneşte cerul cu pământul, nici bolta cerească, toate acestea erau simple aparenţe şi ni se părea nouă că soarele şi luna merg de la răsărit la apus căci, în realitate, pământul este cel care se învârteşte ca un titirez în jurul său. La paisprezece ani, când am devenit elev al şcolii profesionale de agricultură din Armăşeşti, judeţul Ialomiţa, nu aveam citite nici măcar o singură carte. Dar am avut noroc să dau peste o bibliotecă universitară evacuată din Bucureşti de teama bombardamentelor şi de un pedagog înţelegător care să-mi îngăduie să citesc la lumina cărbunilor din sobă după darea stingerii la internat. Mai târziu, la şcoala Tehnică Zootehnică din Găeşti, unde nici acolo nu avea prioritate cultura generală, am avut şansa să fiu luat sub ocrotirea poetului Aurel Iordache, dascălul care mi-a îndrumat primii paşi pe calea literaturii. Armata m-a recrutat de pe băncile şcolii, ca să nimeresc într-o şcoală de ofiţeri de rezervă, unde a pus ochii pe mine consilierul sovietic, încântat că am citit foarte multă literatură rusă, şi care îşi pusese în gând să mă trimită la studii militare în ţara lui. Am scăpat direct în Şcoala de Literatură şi Critică Literară “Mihai Eminescu” din Bucureşti, unde l-am avut coleg pe Nicolae Labiş, socotit cel mai de seamă poet al generaţiei, şi nu lipseau comparaţiile că aş fi aproape egalul său în domeniul prozei. Dar dat afară după doi ani de zile din motive neprecizate, fără dreptul de a lucra în domeniu, am pierdut toate trenurile timpului de afirmare. La facultatea de filologie a Universităţii din Bucureşti, nu am fost un student strălucit. Profesiile mele, multe şi mărunte: agent agricol comunal, lucrător în fermă, ofiţer, învăţător, profesor de şcoală elementară şi de liceu, mai târziu în învăţământul superior la Universitatea de Stat din Piteşti, director de cămin cultural, de club muncitoresc, de bibliotecă raională, ziarist, realizator de emisiuni tv. Locuri de muncă: Gherăseni, judeţul Buzău, Hanul lui Pală, Croitori, Miuleşti, Mătăsaru, Găesti, în judeţul Dâmboviţa, Berindeşti, Corbeni, Piteşti, in judeţul Argeş, Oradea, Timişoara, Ploieşti, Bucureşti. În aprecierea mea, am fost un profesor de mare succes, un ziarist bun şi un scriitor cu operă modestă. La această vârstă, mai ţin o pagină săptămânală de ziar si una lunară de revistă, coordonez un cenaclu literar şi o emisiune tv şi mai scriu şi literatură – două cărţi publicate în ultimul an, ”Cuibul cu Năpârci” şi ”Intersecţia Lupului”. Cetăţean de onoare al oraşului, membru al Uniunii Scriitorilor din România, aştept să se împlinească făgăduinţa primarului de a mă înzestra cu un loc de veci. Poate să nu mai fie vorba de o amăgire, de un joc al aparenţelor. Să nu uit, m-am născut la 10 iulie 1929 în comuna Ulieşti, judeţul Dâmboviţa. Şi dacă am rămas necunoscut în ţară, în schimb sunt autorul cu cele mai multe cărţi din satul meu din întreaga sa istorie. Dar ăia nu au timp să numere cărţi, nicicum să le mai şi citească…"
Condoleanțe familiei și fie ca sufletul său să aibă parte de o trecere lină, dincolo.
