Acad. Gheorghe Păun: „Sunt convins că anul viitor va clarifica şi, sper, va rezolva o parte dintre multele probleme aduse de anul 2022 – nici nu e greu să te compari cu anul în curs. Tendinţa va rămâne însă aceeaşi: dacă nu direct cu oiştea în gard, măcar cu… lăcusta în farfurie!

Dumitru Augustin Doman: – Stimate domnule Gheorghe Păun, sunteți doctor în matematică de la 27 de ani, membru al Academiei Române (de la 47 de ani) și al Academiei Europene, creatorul sistemelor P (de la Păun) din informatică, aţi fost cercetător la universități din Germania, Finlanda, Spania şi China, ați scris peste 500 de articole științifice și ați ținut conferințe la peste 120 de universități din lume, sunteţi cel mai citat informatician din România, poet, prozator, eseist, primul președinte al Federației Române de GO, urmuzolog, fondatorul revistei „Curtea de la Argeș”… Cred c-am mai uitat câte ceva. Nu știu un contemporan de-al nostru cu o astfel de mobilitate intelectuală, științifică și artistică, în același timp. Întrebare: în care din aceste ipostaze vă simțiți cel mai bine?

Gheorghe Păun: – Mulţumesc pentru prezentare, face cât o laudatio/un pre-necrolog, păstra-l-ar Cel de Pretutindeni încă o vreme cu „pre”, că mai am ceva planuri… Aş atenua/nuanţa însă în unele locuri. Nu mă consider nici poet, şi nici urmuzolog. Urmuzofil-urmuzoman – da! Iar la „Curtea de la Argeş” sunt fondator, dar sunt şi cumulard de funcţii, pentru că revista are redacţia pe un singur scaun, cu toate bunele şi relele care decurg de aici.

În ceea ce priveşte întrebarea, răspunsul e simplu: în propria-mi piele, fără ipostaze. Sunt unul şi indivizibil, chiar dacă, în general, îmi ilustrez „pornirile” pe rând. Dar, în tot ce am făcut, am încercat instinctiv să fac, cum se spune „modern”, „my best-ul”, turat la maximum, cinstit cu mine însumi. Nimic special.

DAD: – De ce Curtea de Argeș? Ați străbătut tot globul, nu v-a atras niciun alt loc?

GP: – Da, dar „niciodată nu am căutat loc de casă” (autocitat), eram pe acolo cu treburi şi atât. Multe locuri sunt atrăgătoare pe glob, dar nu multe au suflet – în orice caz, nu potrivit sufletului unui cicăneştean-argeşean-român. Cine e plecat mai mult timp prin lume şi pretinde că nu duce lipsa locurilor, rudelor, Crăciunului, limbii române, lipsa „acasei”, e un ipocrit şi un suferind. Un „închis afară” care nu mărturiseşte – vai de inima lui! Poate are „nivel de trai”, dar nu „calitate a vieţii”.

Curtea de Argeş e şi aproape de Cicăneşti, e şi sinteza „României de la Argeş”, unul dintre „picioarele de plai” cele mai româneşti din România – afirmaţia cere explicaţii, nu este loc aici.

DAD: – Cu literatura română se cam știe cum e, care-i e locul în cadrul literaturii universale. Cum stă știința românească în context internațional, matematica, informatica?

GP: – Se ştie/spune că ştiinţele nu au graniţe, ceea ce e adevărat, dar sociologia ştiinţei are determinări locale importante. Cei care fac ştiinţă depind de contextul economic, politic, cultural, pentru noi, urmarea fiind cunoscută. România nu stă prea bine în clasamentele internaţionale (care nu trebuie fetişizate, totuşi), însă românii stau mult mai bine „pe persoană fizică”, peregrinând ca mine două decenii şi ceva şi întorcându-se sau exilaţi definitiv – vai de inima lor şi a încă unei generaţii!

DAD: – Știința este incompatibilă cu creștinismul?

GP: – Nu, nici vorbă. Relaţia e „dialectică”, depinzând de oameni şi epoci. Aş generaliza însă: ştiinţă versus religie. Cunoaştere raţională, carteziană (fatalmente limitată, reducţionistă), versus transcendenţă, cunoaştere revelată. Cu particularizarea: creaţionism versus evoluţionism – care, după mine, e o falsă problemă. Subiect pentru multe cărţi – unele s-au scris, altele se vor scrie.

DAD: – Dintre toate cărțile pe care le-ați scris, la care țineți cel mai mult?

GP: – La toate, fără a mă alinta – chiar dacă pe unele le-aş scrie acum altfel. Despre mai toate cărţile îmi amintesc cum au prins viaţă, iar asta adaugă la dragostea pentru ele nostalgia perioadei asociate. Nu uitaţi că unele cărţi sunt de matematică, altele de jocuri, de GO, unele de literatură, altele de jurnalism (oarecum militant), de popularizare – am multe de reamintit…

DAD: – Mai țineți minte prima carte pe care ați citit-o?

GP: – Da şi nu, pentru că am învăţat foarte devreme să citesc. Îmi amintesc însă broşurile de popularizare ştiinţifică traduse din ruseşte şi vândute la ţară împreună cu gazul pentru lampă, îmi amintesc şi de o culegere de folclor, uriaşă, fără coperte, în care, pe lângă „Toma Alimoş” şi altele asemenea era şi un capitol de descântece – eram mic şi încrezător, mi s-a părut o poartă spre altă lume.

DAD: – Un erou de roman care v-a marcat?

GP: – Don Quijote – poate şi pentru că din profil nici nu mă deosebesc de el…

DAD: – Dar, ce personaj negativ v-a înspăimântat în copilărie?

GP: – Ideea de Drac. Nu pentru că se spunea că este negru, rău, încornorat, ci pentru că stătea ascuns, putea fi pretutindeni, invizibil, iar asta nu era deloc corect…

DAD: – Care este culoarea dvs. preferată în toamnă?

GP: – Nu-mi pun problema, dar am un răspuns: rubiniul, cu puţină spumă…

DAD: – O întrebare pe care am pus-o și la Radio Erevan: Poate un dictator să impună o democrație perfectă?

GP: – Poate, dar nu o va face niciodată. Îi trebuie o lume de îngeri, el fiind unul dintre aceştia.

DAD: – Două vorbe despre „noua ordine mondială” sau „noile ordini mondiale”, ale Estului, pe de o parte, a Vestului, pe de alta?

GP: – Vai de fundul omenirii – din Est şi din Vest deopotrivă, dar cu prima mare victimă fiind Europa. Cu fiecare zi mai năucă, mediocră, manipulată, impecabil coafată… Găsiţi detalii în fiecare număr al revistei „Curtea de la Argeş”, începând cu editorialele. Dar să nu deosebim prea mult Estul de Vest. Colaborează foarte bine… „Follow the money” e cheia care le explică amândurora acţiunile (mai ceva decât o face „Cherchez la femme” în romanele poliţiste…).

DAD: – Cum  vedeți viitorul apropiat al omenirii, să zicem anul 2023?

GP: – Sunt convins că anul viitor va clarifica şi, sper, va rezolva o parte dintre multele probleme aduse de anul 2022 – nici nu e greu să te compari cu anul în curs. Tendinţa va rămâne însă aceeaşi: dacă nu direct cu oiştea în gard, măcar cu… lăcusta în farfurie!

DAD: – Dacă ați putea hotărî de unul singur, cui i-ați decerna Premiul Nobel pe 2022? Indiferent de domeniu.

GP: – Evit răspunsul, amintindu-vă că există şi un Premiu Ig Nobel, pentru  cercetări serioase/scumpe asupra unor subiecte (aparent) glumeţe. Mai degrabă aici aş avea nominalizări. Şi aş înfiinţa şi un Premiu Ig Nobel pentru politică şi unul, separat, pentru preşedinţi de ţară…

DAD: – În ultima vreme, v-ați dedicat promovării insistente a lui Urmuz. E doar din patriotism local?

GP: – Local-naţional, cu argumente. Dar, da, e singurul mare scriitor născut la Curtea de Argeş, iar anul ce vine este unic – 140 de ani de la naştere şi 100 de la moarte. Fapt este însă că are o posteritate uluitoare (constatare preluată, apare în multe locuri). Se va vedea acest lucru şi la Simpozionul Urmuz 2023, din martie, anul viitor, desigur, de la Curtea de Argeş. Vor fi manifestări (expoziţii, reprezentări teatrale, lansări de carte, timbre) şi la Bucureşti, probabil şi la Ploieşti şi Buzău. Şi simpozionul, şi expoziţiile (de grafică, printre altele) vor fi internaţionale.

Peste toate, scrierile lui Urmuz mă fascinează, personalitatea şi biografia lui mă fascinează şi mă sperie. Doar un detaliu: adjectivul „urmuzian” a intrat în limbajul comun (la fel ca „bacovian”, iar alt exemplu similar nu mai ştiu), ca etichetă în sine, numind o situaţie de viaţă, nu ceva legat de personajul-origine.

DAD: – Ce carte veți publica anul acesta?

GP: – S-a tipărit deja „La curtea lui Urmuz”, volumul al treilea (articole de ziar), am editat câteva volume legate de Urmuz ale unor colaboratori la revistă, trudesc acum (ah, diacriticele din poloneză, sârbă, croată!…) la o antologie de traduceri ale „romanului în patru părţi” „Pâlnia şi Stamate”. Carte de colecţie, cu exemplarele numerotate. Nu ştiu însă dacă va apărea anul acesta – vor fi peste 20 de limbi, multe cu diacritice exotice… iar ochii mei cam suferă de septuagenarită…