S-au scris multe despre „Bohemian Rhapsody", iar ceea ce unanim s-a reținut a fost faptul că a avut parte de o critică nefavorabilă, cu toate că au fost și voci autorizate pentru care filmul merită cel puțin un Oscar. Când am decis să văd ecranizarea vieții lui Farrokh Bulsara (Freddie Mercury), interpretat de actorul de origine egipteană Rami Malek, mi-am propus să nu citesc absolut nimic și să nu purced cu idei preconcepute la drum. La final… mi-am spus că, da, filmul este unul prost, dar merită cu siguranță văzut.
Viața celebrului Freddie Mercury este un subiect generos pentru orice regizor. Poți decide să pui accentul pe omul din spatele cortinei, pe relațiile sale tumultoase, pe zbaterile de ordin identitar sau pe muzicianul Freddie Mercury, pe episoadele care au dus la nașterea melodiilor care l-au făcut celebru sau pe acel Freddie Mercury de după aflarea nemilosului diagnostic, cel care a dus și la moartea sa prematură. Filmul de față nu abordează cu profunzime niciunul dintre acesre aspecte. Trece, într-un fel, peste toate, ceea ce te face să crezi că ai fost, mai degrabă, spectatorul unui rezumat biografic.
SPAȚIU PUBLICITAR
Singurul accent pe care l-am sesizat a fost acela în jurul ideii de familie și prietenie adevărată, constante care l-au adus cu picioarele înapoi pe pământ și care i-au asigurat echilibrul, liniștea, fericirea. E drept că mi-aș fi dorit ca această idee să nu fie subliniată atât de… grosolan pentru că a nu deveni, într-un final, moralizatoare în cel mai deranjant mod, culminând cu scena reîntoarcerii la formația (familia) pe care o abandonase în căutarea faimei pe cont propriu.
Nefiind un fan înrăit al Queen, ci doar un admirator al muzicii sale, deci neurmărindu-l pe Freddie Mercury în aparițiile sale televizate, nu aș putea spune cât de mult se apropie Rami Malek de personajul său. Pot constata, însă, cu ușurință, că pe scenă chiar am văzut un actor care s-a străduit și chiar a reușit să îl întruchipeze foarte fidel, de la mișcări, la atitudine, expresivitate, energie. Din acest punct de vedere, scenele de concert ale filmului merită toată admirația. Coloana sonoră e perfectă, remasterizarea hit-urilor este incredibilă, chiar simți că te afli în studio sau pe scenă, cu trupa. Măcar pentru asta și tot merită să-ți rupi din timp ca să vezi acest film; este o experiență muzicală de maximă calitate pentru care departamentul tehnicar putea primi un Oscar.
Altfel, în afara scenei, interpretarea lui Malek nu m-a convins. E drept că este dificil să joci… spontaneitatea lui Mercury. Trebuie să fii, la rândul tău, un actor genial sau unul… la fel de spontan. Pe de altă parte, am rămas cu o senzație stranie că nu văd un Freddie Mercury, ci un tip care suferă de o boală din spectru autist și care s-a recuperat în proporție de 80%. Am văzut astfel de copii, absolut geniali, de altfel, și am rămas în minte cu acest gen de… expresivitate pe care am regăsit-o în interpretarea lui Malek.
În mod pragmatic, nemaijudecând cum ar trebui să stea lucrurile în mod ideal, este extrem de dificil să găsești un actor care are și alura lui Mercury, și puțin din fizionomia sa, un actor care reușește să-i imite foarte bine și gesturile, și mișcările și care, într-un final, să îți stârnească un sentiment de… simpatie, indiferent că ți-a plăcut sau nu interpretarea sa.
Mi-au plăcut actorii care au interpretat restul membrilor formației Queen, mi-a plăcut actrița care a interpretat-o pe Mary Austin, iubirea sa din tinerețe și cea care i-a rămas prietenă sinceră întreaga viață și mi-a plăcut chiar și ticălosul de iubit care l-a introdus în lumea orgiilor sexuale, un tip care a jucat într-atât de bine și a știut să se facă într-atât de detestabil încât, dacă s-ar fi aflat în sală, aș fi avut tentația să mă duc să-l bat măr.
Acestea sunt, așa, la o primă tură de tastatură, primele impresii pe care mi le-a lăsat filmul. Un film aproape prost, dar bun de văzut, oricât de paradoxal ar părea.