Pe Adi Beznă nu l-am cunoscut. Doar l-am zărit. L-am ascultat doar. Am şi acum în minte un festival de folk, undeva pe un platou înalt, aer liber, iarbă verde şi Adi Beznă cu prieteni de-o generaţie cântând ,,Cu lupii laolaltă”. Genială melodie. Şi mai ales simţire.
De ce scriu asta? Pentru că în urmă cu două-trei ore, Adi Beznă a postat câteva cuvinte pe Facebook. Fără vreo legătură directă cu mesajul acestuia, instantaneu mi-au venit în minte vorbele unui coleg de breaslă, plecat după mirajul american. De Florian Silişteanu e vorba. Intrând într-o cârciumă în care se susţinea o conferinţă de presă în cinstea inaugurării, acesta a exclamat: ,,Daţi-mi de mâncat şi de băut, că nu am nevoie de statuile voastre când nu voi mai fi! Acum vreau să mă preţuiţi, că după nu mai dau două parale pe preţuirea voastră!” Şi Sile fu omenit după dorinţă.
Habar n-am dacă Sile ar merita vreo statuie, personal i-aş face una ecvestră, călare pe sistem. Ideea e că avem mulţi Oameni mişto. Oameni care ard aşa frumos pe dinăuntru şi transmit aşa frumos pe dinafară. Oameni care nu ştiu cum să facă bani din talentul lor într-o societate în care toate leprele şi panaramele îşi iau partea leului… Şi neştiind, sau neputând, riscă să se irosească printre rahaturile de neajunsuri cotidiene. Renunţă, poate. Obosesc prea devreme. Oamenilor ăstora, într-un fel, într-un mare fel, le suntem datori. Oamenii ăştia trebuie puşi la masă şi ospătaţi fără să ceară. Pentru că oferă mai mult decât am fi noi în stare să oferim vreodată. Şi pentru că ne umplu sufletele cu preaplinul lor…
Mai jos… cuvintele lui Adi Beznă. La care, deşi neştiindu-l, m-am gândit acum. Şi mi-aş dori ca gândurile bune ale tuturor să-i readucă speranţa şi puterea de a-şi duce mai departe ,,căruţa cu vise”.
,,Am atâtea lucruri de spus. Am atâtea lucruri de făcut întru suflet și Oameni. Am atâtea idei și proiecte pentru o lume un pic mai frumoasă. Am încă putere să mai lupt cu inima, cu versul și cu cântecul. Am și o grămadă de lucruri de rezolvat cu mine și cu viața mea și cu Oameni cărora trebuie să le întorc ajutorul, de cele mai multe ori financiar și imi pare rău că nu pot fi de cuvânt așa cum îmi doresc din toată inima. Am 46 de ani în spate și o căruță de vise la care m-am înhămat de mult și pentru totdeauna. Am nevoie și de șansă ca să nu obosesc prea devreme. Am nevoie de sănătate și de dintele din față care s-a rupt inaintea celor care sigur vor lua această cale. Uneori e greu în pielea mea cu tot cu oase și cu suflet și cu îndrăzneli de a merge frumos și cu lumină printre Oameni. Intru rar pe aici dar mă gândesc la mulți dintre voi chiar dacă nu se vede. Îmi doresc să fac mai bine și să fie mai bine. Dar acum încă nu e bine. Cu mine mai am răbdare, dar…
Cele bune, cu lumină și cu gând de Oameni!”
