Pricopie se trezi cu capul greu cât o baniţă, cu ceaţă în priviri şi cu o cruntă durere de picioare. Cărase la sacii ăia de rafie pe care i-i aruncase Ghiţă peste gardul Uzinii şi ocolise prin pădure vreo 4 kilometri să nu-l prindă Miliţia. Dar era mulţumit, avea deja nouă bucăţi, numai bune de măritat, tot ce trebuia să facă era să meargă la “Modern”, să-şi ia o bere, două, trei şi să-şi aştepte muşteriii.
Se ridică la marginea patului, se frecă cu sete la ochi să-şi dea ceaţa la o parte, îşi trase pantofii fără spate de sub pat şi, cu mare chin, se avântă în două picioare. Ieşi pe sală, la lavoar, să-şi arunce un pic de apă pe faţă şi pe la subsori, un ritual al Învierii pe care-l repeta ca pe un tratament doar de el ştiut. În curte era linişte, înseamnă că Getuţa era deja la piaţă cu roşiile care se copseseră de patru zile încoace.
Îşi trase o bluză de trening pe el, pregătit să iasă din curte, se îndreptă spre poartă dar apoi, ca şi când ar fi uitat ceva, se întoarse, privi fix către uşa garajului şi porni către el. Uşa era grea, din tablă de 5, doar el o putea deschide, îţi trebuia o tehnică… Erau acolo, cei cinci saci, patru cu câte două bucăţi, unul doar cu una…
“Hai, că azi va mărit!”, îşi zise plin de speranţă, închise uşa cu grijă, tot cu tehnică, şi ieşi din curte.
Se făcuse 11 ceasul, se ridicase Mira, deci putea să ceară alcool, erau vreo trei oameni pe-acolo, îi salută cu o mişcare absentă din mână, se duse la bar, ceru o halbă de bere se aşeză la terasă la o masă mai încolo, nu prea avea chef de vorbă, şi-şi aprinse o ţigară.
Îi dădu prin cap că era ca la pescuit, momeala era frumoasă, la loc sigur, în garaj, iar el aştepta, cuminte, prada. Cât putea să ia pe ele? 9 ori 1000, oho, vreo 9000 de lei, ducea şi el nişte bani acasă, să nu-l mai frece nevastă-să la cap că-şi rupe şalele prin grădină pentru bani de pâine şi pentru berea lui, las’ că-i arată el ei cum se fac bani. Mai ceru o bere.
Îl văzu pe Damaschin, venea către terasă, “aoleu”, îşi zise, “ăsta numa’ pagubă aduce, sper să nu vină încoa’”. Damaschin, însă, venea fix către masa lui, de parcă l-ar fi căutat de-o viaţă şi-i zise:
“Ai ceva?”
“Ce?”
“Blocuri.”
“Am”.
“Vezi că e unii mai încolo, vrea nişte blocuri motor, du-te dă vorbeşte cu ei, cică vrea vreo 10”.
“Unde sunt?”
“Uite-i acolo, la colţul blocului”.
“Bine, mă, mă duc, să trăieşti!”
Dădu pe gât cu sete jumatea de halbă de bere, trânti halba pe masa de tablă, se şterse la gură şi porni spre muşterii. Erau 4, nu prea bine îmbrăcaţi, dar era limpede că nu erau din partea locului. Când deschiseră şi gura era clar că erau de departe.
“Hai, să trăiţi!”, zise unul care părea nu neapărat mai dezgheţat, dar era şeful grupului, pesemne că mai fusese p-aici ştia cum merg treburile. “Vrem şi noi vreo 10 blocuri motor. N-avem timp să umblăm, venim tocmai de la Oradea, vrem să le luăm dintr-un singur loc pe toate, să ne întoarcem tot azi acasă, avem drum lung de făcut înapoi”.
Îi stătu pe limbă să spună că n-are decât nouă, dar se opri la timp, important era să aducă prada lângă momeală, p-ormă o mai vedea el ce face. Se urcă lângă ei în maşină, o janghină de Dacie camionetă şi îi trecu prin cap: “Cum căcat ajung ăştia cu căzătura asta până la Oradea?”
Ajunseră în faţa porţii, Pricopie coborî din maşină şi le zise: “Staţi acilea, vi le aduc eu”. Intră în curte cu paşi domoli, să câştige, parcă, timp să-i vină o idée, ce să le zică, cum să le spună că n-are decât 9… Le pune la ăia în maşină, le încarcă în portbagaj n-or fi nebuni să i le trântească înapoi la poartă… Deschise tacticos uşa de la garaj, puse mâna pe primul sac de rafie, îl înşfacă cu poftă şi-l duse la maşină. Mai făcu de 3 ori drumul ăsta, dus-întors… Nu-i venea ideea…
Mai avea un singur sac de dus, un sac de rafie, trebuia să le spună că mai trebuie unul… Intră în garaj, îşi aţinti ochii pe sacul incomplet, îşi roti ochii peste tot, îşi pune mâinile-n şold apoi îşi dădu cu mâna prin păr: “Ce mă fac, frate, ce mă fac?”
În colţul garajului, la întuneric, stătea cuminte o buturugă pe care mai punea câte un şurub, o piuliţă… Se uită fix la ea, se uită la uşa garajului, nu, nu-l vedeau ăia… Scoase blocul motor din sac, puse cu grijă, ca pe un bibelou, buturuga în sac, apoi puse blocul motor peste buturugă, îl legă bine la gură şi-l duse la maşină.
“Astea e, fraţilor. 10 000 de lei face.”
Bătură palmă. Orădenii se urcară în janghină şi dispărură în praful uliţei.
Pricopie se uită lung după ei, intră în curte, apoi, tiptil în casă, ca şi când ar fi dormit cineva acolo… Numără bani… 10 000…
Se trânti în pat. Zâmbi în colţul gurii. Îşi zise, cu voce tare:
“Lasă, bă, le-am dat şi-un lemn, că au drum lung de făcut, s-or opri şi ei pă drum să-şi facă un grătar”.
