Anii ´90.
Virgil se îndrepta agale spre ieșirea de la poarta 2 a Uzinei Dacia, după o altă noapte de serviciu. Căra cu el aceeași sacoșă de târg, din polietilenă groasă, în care intrau 20 de casete video cu filme, pentru schimburi și închirieri.
Filmele bune și videoclipurile muzicale erau la mare căutare. Într-o lume gri, cu lipsuri și restricții comuniste, cine avea aparat video și sursă de filme sau muzică “de afară” era un mic Dumnezeu!
După ce s-a angajat la uzina Dacia, viața lui Virgil a devenit o sărbătoare continuă. A nimerit bine, la secția segmenți. Aici, nimeni nu venea la slujbă pentru salariul lunar. Se putea câștiga, lejer, un salariu sau mai multe, într-o singură zi de lucru. Toată lumea scotea, cum-necum, mult căutații segmenți, pentru a-i vinde “afară” pe bani frumoși. Totul era să fentezi portarii, prin metode ingenioase sau să te înțelegi cu ei…
Virgil își dorise dintotdeauna să aibă video-ul lui. Pierduse și el multe nopți acasă la cei care “dădeau” video. Înghesuit, la grămadă cu alți băieți și fete, devora, de-a valma, orice gen de film, de la horror, la porno.
Chiar dacă un aparat video costa cât un apartament, odată angajat, Virgil a strâns suficienți segmenți, încât să facă schimbul mult dorit. Un tip, care bătea târgurile din Timișoara, i-a adus un video nou-nouț, pe care i l-a dat la schimb cu câteva sute de seturi de segmenți Dacia.
SPAȚIU PUBLICITAR
Apartamentul din Mioveni în care locuia s-a transformat repede în cinematograf incognito, program non-stop, cu beneficii la pachet: gagici, mâncare, băutură…
Colegii de serviciu, deveniți, volens-nolens, oameni cu stare, aveau și ei video, iar Virgil îi alimenta cu filme, cărând după el, în fiecare zi, sacoșa plină cu casete. S-a ales și cu o poreclă, îi spuneau “Virgin Records”…
Odată, a desfăcut o casetă video, a cărei bandă fusese agățată de aparat. În timp ce se chinuia să descurce banda, i-a trăznit în cap o idee genială: Ce-ar fi să bage segmenți în interiorul casetelor?!
Circumferința segmenților de Dacia se încadrează perfect în interiorul unei casete video și, dacă segmenții sunt încălecați unul peste altul, se pot pune trei seturi, cel puțin, în interior.
Așa încât, de ceva vreme, Virgil avea la intrarea pe poarta uzinei 10 casete cu filme și 10 carcase fără bandă, pe care le umplea cu segmenți în pauza de masă.
Era foarte mândru de metoda lui. Să scoți 30 de seturi de segmenți pe zi, fără să te știe nimeni, nu era la îndemâna oricui…
La asta se gândea, în timp ce se apropia de zona de control, și pe față i se desenase un zâmbet mândru de satisfacție. Înainte de ieșirea pe poartă, un paznic mai bătrân îl ia la întrebări:
„-Bă, ce cari tu în sacoșa aia?”
„-Casete video, bre!”, îi răspunde Virgil amuzat.
Deloc convins, paznicul îi smulge sacoșa din mână și se uită în interiorul ei. Era clar că nu văzuse în viața lui așa ceva! Se scarpină în cap enervat și zice:
„-Bă’, nu mă interesează ce spui tu! Am văzut multe la viața mea… Dacă e ceva din uzină, astea? Io îl sun pă șefu’!”
Virgil se îngălbenește instantaneu de frică, în timp ce paznicul se zgâiește tâmp la o casetă și o scutură, într-o încercare zadarnică de a înțelege la ce folosește.
„-Bre, nu le mai scutura atâta, că mi le strici și te pun să le plătești!”, îi spune Virgil, cu tupeu.
Enervat și deloc convins, paznicul pune mâna pe telefon și își sună șeful, sub privirea pierdută a lui Virgil.
„-Șefu, am un caz aici, cu unu’ care vroia să iasă pă poartă cu o sacoșă plină…”
Din receptor, Virgil aude vocea tunătoare a șefului de pază:
„-Ce are, bă’, în sacoșă?”
„-Șefu’, nu știu ce e alea! E ca niște cutii de plastic, care are două roți albe, tot din plastic, cu dinți… Zice că e casete… îmm…video, auzi!”
Din receptor se aude un hohot de râs, după care șeful îi spune:
„-Bă’ Ioane, te știam io țăran, dar nici chiar așa! Dă, mă, drumu’ omului, că ne mai facem dracu’ și de râs…”
