În prima lui zi de vacanţă de vară, Nicuşor se trezi cu o nebună poftă de viaţă. Era prima oară anul ăsta când nu mai înjura cocoşul care cânta ca prostul înainte de răsăritul soarelui, i-a mulţumit, chiar, era semnalul că începea o nouă zi, liberă definitiv, avea tot timpul din lume să umble pe luncă cu băieţii, să meargă la rău, la scăldat, să bage un fotbal, şi-o mai vedea el… Trecuse clasa, nu fără emoţii, dar nimic nu s-a comparat cu bucuria de ieri când, venind de la şcoală, maică-sa l-a întâmpinat, în pragul casei, întrebându-l, cu voce uşor tremurândă, “Ai trecut mămică, clasa?”, iar el, Nicuşor, i-a răspuns “Da, maică, stai liniştită, sunt într-a şaptea!”.
Aşa că, Nicuşor ţâşni din pat, îşi trase perechea de pantaloni scurţi, o bluză, şi ieşi în pragul casei lui mici să întâmpine cum se cuvine calda dimineaţă de iunie. Era linişte în sat, suspect de linişte şi-i trecu prin cap, ca un gând trist, că ar putea fi primul în “Bătătură” locul în care se strângeau băieţii cu vacile la păscut, şi unde era un teren improvizat de fotbal. Atracţia locului erau, însă, cei trei cireşi de lângă râu, care, parcă bucuroşi că iau copiii vacanţă, în fiecare an, negreşit, dădeau în pârg fix a doua zi după ce se termina şcoala. Din ăia trei cireşi mâncau toţi până se săturau, marele lor merit era că ei, cireşii erau ai tuturor şi ai nimănui, nimeni nu pusese vreodată stăpânire pe ei…
Intră în grajd, luă vaca de funie şi porni, agale, cu ea către Bătătură, îi strigă mamei “Mama, vezi că plec cu vaca!”, dar cam cu juma’ de glas, aşa, sperând că n-o să-l audă şi o să-i dea, Doamne fereşte, altceva de făcut, dar nici să plece cu conştiinţa încărcată că a ieşit din curte ca hoţii… Vaca mergea prea încet pentru nerăbdarea lui de a ajunge la băieţi, o trăgea de funie sugrumând-o aproape, îi mai spunea viţelei câte ceva printre dinţi şi de mă-sa, o vacă bună şi ea, a plâns-o mult când au vândut-o ai lui…
Bătăturăăăăăăă! Libertate, vacanţă, trei luni de viaţă, vară, distracţie, scăldat! Erau p-acolo deja Cristi, Dan, Ticu şi Sebi şi Marius. “Hai că se strânge gaşca” îşi spuse Nicuşor fericit, dădu drumul vacii să-şi vadă de treaba ei şi se îndreptă spre băieţi. Era p-acolo şi nea Axinte, un băiat, nu mult mai mare decât ei, dar mai vânjos aşa, era mare, solid, plin de muşchi, îi spuneau copiii “nea” fiindcă impunea respect prin statură, câteodată şi cu forţa…
Ieşea nea Axinte, imperial, dintr-un tufiş în care pesemne că-şi făcuse nişte nevoi că prea-şi aranja pantalonii cu grijă ca înaintea unei foarte importante întâlniri, şi, când îi văzu pe băieţi le strigă superior:
“Ce faceţi voi acilea, mă?”
“Bine, nea Axinte, uite venirăm cu vacile, e rândul nostru acu’, că suntem în vacanţă”, îi răspunse politicos, umil, aproape, Ticu.
“Bă, ia veniţi voi lângă mine, aici, hai!”
Băieţii se uitară lung, unul la altul, întrebându-se, din tonul lui nea Axinte, cu ce-or fi greşit, şi se urniră, cam fără bucurie, spre namilă.
Nea Axinte se aşeză turceşte, oftă îndelung, băgă mâna în buzunar şi scoase un pachet de ţigări. Băieţii erau deja aliniaţi, în picioare, în faţa lui.
“Vreţi?”, întrebă Axinte întinzând pachetul de ţigări spre ei.
“Nu, nea Axinte”, zise Nicuşor, “mă omoară mămica dacă mă miroase”, deşi, la cât de liber se simţea în dimineaţa aia, mai c-ar fi încercat.
“Bine, nu vă dau, nu vreau să-mi aud vorbe prin sat”, spuse Axinte, cu voce de om mare, responsabil. Ba chiar îi venise în priviri o căldură paternă, aşa, chestie pe care băieţii o simţiră imediat şi se mai liniştiră puţin, înseamnă că era de bine.
Îşi aprinse Axinte o ţigară, trase cu poftă din ea de se duse aproape jumate, se aşeză comod pe spate într-o rână şi zise:
“Bă! Ia daţi-vă voi pantalonii jos!”
Băieţii înlemniră.
“De, de, de ce, nea Axinte…?” se bâlbâi Nicuşor.
“Uite d-aia, c-aşa vreau eu, hai!”
Băieţii se uitară iarăşi lung unul la altul, speriaţi de-a binelea, şi începură să-şi coboare pantalonii.
“Şi chiloţii!”, urlă, aproape, Axinte.
Băieţii îşi băgară încet mâna pe sub elasticul de la chiloţi şi se executară, ca sub hipnoză.
“Ce-aţi găsit, mă, acolo?” întrebă Axinte cu o urmă de curiozitate în glas, de parcă el nu ştia ce era acolo.
“Puţa”, răspunse Dan cu glas pierdut.
“Hai bă, să vă-nvăţ la ce e bună, că voi sunteţi proşti, voi credeţi că asta e bună numa’ să te pişi. Hai că va-nvăţ eu ceva ce n-aţi mai văzut! Luaţi-o-n mână!”
Băieţii, cu mişcări încete, nesigure, nevenindu-le să creadă, puseră mâna pe noua jucărie.
“Aşa. Acuma mângâiaţi-o. Încet. Încet de tot. Până începe să va placă… Aşa. O să se întărească, bă, cum vă treziţi voi cu ea dimineaţa”.
Nicuşor nu mai gândea. Ca într-un vis urât, executa comenzile lui nen’su Axinte, gândurile nu mai erau ale lui, viaţa îi pleca departe, dar da, avea dreptate nea Axinte, începea să-i placă, din ce în ce mai tare, din ce în ce mai tare… Nu-l mai auzea pe Axinte.
O căldură imensă îi inundă pieptul, genunchii se muiară, îi ardeau urechile, pământul începu să se învârtă că într-o horă nebună, bărbia îi tremura ca-n miezul iernii… Se sfârşea Lumea…
Mai apucă, cu ultimele puteri să urle, din toată fiinţa:
“Nea Axinte, nea Axinteeeee!!! Şi de-o fi şi-o fi să mor… Să-i spui lu’ mămica c-am căzut dintr-un cireş!”
Apoi pică într-un dulce extaz, nemaiîntâlnit leşin…
