Am cunoscut-o extrem de puțin pe Teodora Ionescu. Interacțiunile noastre fizice pot fi numărate pe degetele unei mâini. În schimb, cele… virtuale, au fost mult mai numeroase. De ce vă vorbesc despre ea?
Păi, uite, pentru că, deși s-a stins de puțin timp, în fapt… nu a murit. O mână de prieteni adevărați au grijă să fie prezenți la cele mai importante evenimente folk din țară pentru a-i cinsti memoria și a promova cartea ,,Folk pur și simplu”.
Este cartea pe care Teodora a reușit să o finalizeze în ultimii ani de viață. Primului volum i s-au adăugat și alte interviuri luate în cadrul emisiunilor sale sau special pentru cel de al doilea volum pe care plănuia să-l realizeze. Nu a mai apucat… Din fericire, munca ei a fost salvată, interviurile scoase de pe reportofon și redate în această a doua ediție, extinsă. Valoarea de document a cărții este indiscutabilă. Pentru oricine vrea să cunoască mai multe despre fenomenul folk este, probabil, cel mai important și valoros punct de reper. Omul acesta nu doar că a scris și a vorbit despre folk, dar a respirat folk până în ultima secundă.
Mă întreba, la un moment dat, dacă în afară de… ,,Mihai Boicu, Paul Arva şi duetul Cosmin Vaman – Alexandra Andrei” mai cunosc folkiști de referință din zona Moldovei, semn că și aceștia îi atrăseseră atenția…
Nu acesta este, însă, singurul motiv pentru care vă vorbesc despre Teodora. În fapt, principalul motiv ascunde în el o întrebare dureroasă: cui te adresezi astăzi dacă ai nevoie de o… validare? Te adresezi publicului, veți spune, fără a greși. Teodora, însă, avea mai mult decât urechea aceea a publicului avizat, instruită în ani de audiții: avea… instinctul. Venea și îți spunea: ,,Măi, fată, ești bună!”. Și îți spunea ce este bine în ceea ce faci, și ce este mai puțin bine, și lucrurile la care mai ai de lucrat. O făcea în modul ei foarte direct și fără menajamente și știai clar că vorbele sale sunt… validate de o experiență pe care nu ai putea s-o pui nicio secundă sub semnul întrebării. Cuvintele sale aveau, așadar, greutate. Trasau un drum. Dădeau sperațe. Încurajau, dar numai atunci când era ceva de încurajat. Când exista o sămânță de talent.
De aceea, vă întreb și pe voi, care ați cunoscut personal mult mai mulți oameni, voi, cei legați mult mai profund și de mai mulți ani de zona folk, care mai sunt oamenii din partea cărora un zâmbet de confirmare sau câteva cuvinte adresate ar avea… ACEA greutate? ,,Bravo, bă!” – i-a spus Vali Sterian unuia dintre folkiștii intervievați de Teodora, oferindu-i și o dușcă din sticla lui de vodkă Krepkaia (vă las pe voi să descoperiți din carte despre cine este vorba!). De genul acesta de… confirmare/validare/încurajare vorbesc…
Hai să povestim, zic! Cât mai suntem… Cât mai sunt…
Vă las și eu un mic fragment din conversațiile mele cu Teodora, pe chatul de Facebook, după ce tocmai îi vorbisem despre tracul pe care îl încercam pe vremea când realizam o emisiune tv. Îl împart cu voi, cu gândul la omul pe care regret că l-am cunoscut atât de puțin…
,,Cand am intrat in radio, aveam vreo 10 ani de teatru in spate, pe scena cu poezele, cu una-alta. Prima mea aparitie la microfon a fost ingrozitoare, desi eu nu imi faceam probleme. Ce mare rahat e sa vorbesti la microfon? Nu m-am balbait pentru ca citeam dar il si citisem de atatea ori, ca stiam pe dinafara. Dar cand m-am trezit intre 4 pereti, primul meu gand a fost, eu cu cine vorbesc? De pe scena mai vezi reactii din sala… ei, pana nu mi-am raspuns la intrebarea asta, am avut emotii ingrozitoare, de cate ori intram in direct.”
