Era îngrozită de drumul lung, vreo 9 ore, pe care-l avea de făcut până la mare. Noaptea, cu trenul, de la Iaşi până la Mangalia, nu era cea mai frumoasă perspectivă din lume. Singura chestie care o încuraja pe Cristina era că o aştepta iubitul acolo, să sărbătorească schimbarea prefixului ei. 3. Hm… Cam mult. Dar frumos.
Îşi luase bilet la clasa I, măcar spera într-o companie plăcută care să-i facă drumul mai scurt. Urcă în tren, lumina chioară de pe hol nu prea o lasă să desluşească numărul compartimentului. În fine, îl găseşte. 3. Tot trei. Ete, na! Deschide cu greu uşa neunsă a compartimentului, în el se aflau déjà 3 (oh, nu!) fete, curăţele, la vreo douăzeci şi ceva, studente probabil, spune "bună seara", i se răspunde formal. Îşi zice "ei, lasă, în atâtea ore de mers cu trenul s-o lega vreo discuţie la trecerea timpului”.
Erau prietene. Îşi dădu seama de asta fiindcă îşi pasau de la una la alta o pungă de covrigi din care ronţăiau, fără să scoată, însă, o vorbă. "Or fi certate" îşi spuse Cristina, deja distrată, în gând.
Tăcere. Lungă, apăsătoare, tensionată, grea, neagră ca noaptea brăzdată de un tren puturos.
La Mărăşeşti se schimbă locomotiva. Trenul stă vreo 20 de minute. Stă ca timpul din compartimentul numărul 3, unde 3 fete, prietene, tac. Şi tac, şi tac…
În fine, trenul se urneşte. Cristina aşteaptă ca o felină la pândă, primul sunet al vreuneia dintre ele. Hopa! Hai că trage una aer în piept să spună ceva. Oftează profund mai întâi, din tot sufletul. Şi zice:
"Of… Cine ştie ce drame se vor mai consuma şi vara asta la mare…"
Partenerele de dramă rămân nemişcate, tăcute şi surde, ca nişte condamnate la dramele ce aveau să înceapă doar câteva ore mai încolo…