Unul dintre cei mai frumoşi şi luminoşi oameni pe care i-am cunoscut, filosoful Mihai Şora, împlineşte astăzi 100 de ani. În dar de ziua sa, soţia Luiza i-a postat pe Youtube un trailer al filmului ,,100” şi a aşternut pe foaia internetului probabil cea mai frumoasă mărturisire de dragoste, una care ni-l înfăţişează pe Şora poate cel mai aproape de ceea ce a fost şi este: un OM care nu se naşte decât o dată la 100 de ani. Nu îi vom spune la mulţi ani, pentru că, după 100, mulţi nu mai urmează, acestea sunt limitările biologiei… Însă îi dorim un apus memorabil, plin de iubire şi fericire, şi sănătate cât să se poate bucura de toate bucuriile mărunte pe care viaţa le oferă din plin dacă ştii să priveşti aşa cum Mihai Şora priveşte în fiecare zi. Vă redăm mai jos mărturisirea Luizei Şora, pentru că îmi pare a fi cel mai izbutit portret realizat: OMUL Mihai Şora, prin ochii iubitei sale.
Mihai Şora nu a dat niciodată mâna cu Ceaușescu
,,Multă vreme m-am mirat că majoritatea oamenilor care îl întâlnesc pe Mihai Șora, care îl vizitează, îi solicită interviuri, vor să se fotografieze cu el (după cum, în alte vremuri, strămoșii lor se fotografiau cu ursul), așadar: majoritatea aceasta – în mod sistematic și destul de obositor – îl întreabă mereu despre Cioran, despre Eliade, despre Ionesco și alții.
În loc să-l întrebe despre el însuși.
Nu am nici astăzi o dezlegare perfectă a acestui mister.
Desigur, Mihai Șora a străbătut un secol întreg:
a fost bun prieten cu Cioran și cu Eliade,
s-a zbenguit pe străzile Parisului cu Ionesco,
a fost studentul lui Mircea Vulcănescu,
a pus de-o mămăligă în atelierul lui Brâncuși,
a luat zece la cel mai teribil examen din timpul studenției lui bucureștene, la profesorul Nae Ionescu, – și l-a luat fără ca profesorul Nae Ionescu să-i pună vreo întrebare: „Dați-mi carnetul!“ a fost singura propoziție rostită în ziua examinării;
a audiat cursurile lui Paul Valéry la Collège de France, ale lui Jean Wahl, Étienne Gilson, Jean Laporte, Jacques Chevalier și ale altor gânditori remarcabili;
a trăit sub ocupația nazistă în Franța, unde se afla în perioada doctoratului, – și unde, fără îndoială, ar fi rămas pentru tot restul vieții dacă nu ar fi avut ideea de a reveni acasă, în 1948, după zece ani de absență, într-o excursie organizată de Frontul Național Român (niște comuniști mai spilcuiți, cu fluturi în cap și idealuri „neîntinate“), – excursie în urma căreia a fost sechestrat și obligat să rămână în România totalitară, din ordinul Anei Pauker.
Mihai Șora a pus țara la cale în salonul parizian al Elenei Văcărescu;
i-a strâns mâna lui George Enescu și l-au trecut fiorii, amintindu-și apoi de domnișoara Moldovan, profesoara lui de pian care îi dădea cu rigla peste degete dacă greșea o notă;
a stat cu sufletul la gură când, la Radio Londres, Generalul De Gaulle a pronunțat prima alocuțiune către poporul francez ocupat, în 18 iunie 1940;
a intrat în Rezistența franceză (în vreme ce Mariana Șora, prima lui soție, îl credea la bibliotecă, studiind cu sârg opera lui Pascal);
a publicat, în 1947, la editura Gallimard, cartea 'Du dialogue intérieur. Fragment d’une anthropologie métaphysique', carte despre care cele mai strălucite minți ale vremii aceleia au spus și scris numai de bine (Étienne Gilson: „Un asemenea filosof se naște o dată la o sută de ani.“ Gilson nu avea cum să știe, așa că voi completa eu acum: „Și trăiește peste o sută de ani.“);
a refuzat cetățenia franceză (care i-a fost propusă imediat după apariția cărții la Gallimard), și a refuzat-o dintr-un fel de patriotism naiv, atașament față de originile lui bănățene și dor sfâșietor după Moșul lui din Feneriș, – bunicul patern;
a făcut trei copii (în care nu se regăsește)
și
NU!,
nu a avut nicio idilă cu Ana Pauker (cum spun câțiva nesăbuiți),
nu a dat niciodată mâna cu Ceaușescu,
a fost urmărit de Securitate (din 1948 până în 1989, ceea ce face din el cel mai longeviv urmărit),
A fost, după Revoluție, primul și singurul demnitar care și-a dat demisia la Mineriade
a citit multe cărți,
a scris (mai puține decât a citit),
a revărsat peste lume „Biblioteca Pentru Toți“, când să fii editor – în înțelesul deplin și autentic al cuvântului – era un act de curaj („Ești nebun!“, i-au spus, în anii ’60, toți prietenii. „Cum crezi că o să te lase ăștia să publici așa ceva?“),
iar „ăia“ l-au lăsat,
și așa a apărut Marcel Proust în limba română, în 80175 (optzeci de mii o sută șaptezeci și cinci) de exemplare broșate, pe când bolșevici semi-analfabeți erau la putere și cenzurau tot ce se publica;
a fost, după Revoluție, primul și singurul demnitar care și-a dat demisia la Mineriade, primul și singurul demnitar care s-a ridicat, în iunie 1990, din fotoliul generos pe care-l ocupa în Ministerul Învățământului, și a coborât până jos, până jos de tot, la nivelul solului, în Piața Universității, ca să vadă cu ochii lui ce se întâmplă cu studenții, de ce și de cine sunt bătuți și tratați inuman;
a fost singurul demnitar care, în zilele acelea tulburi din iunie 1990, s-a retras definitiv din politică: pentru că nu putea sta la aceeași masă cu politicienii vremii, nici nu putea fi cumpărat de unii sau de alții.
Mihai Șora a fost bărbatul care, la 98 de ani, a avut tăria, în fața lumii întregi s-o ceară în căsătorie pe femeia iubită
Mihai Șora a fost intelectualul care a dorit să publice, în 2008, o ediție a traducerilor lui din opera scriitorului francez de origine română Benjamin Fondane (B. Fundoianu) și care, mișelește, a fost împiedicat s-o facă (dar ediția lui va fi publicată, în cele din urmă, căci Dumnezeu este mare și bun, și scoate la iveală adevărul gol-goluț, iar efortul lui, astăzi neștiut de nimeni, va ajunge, mai devreme sau mai târziu, să-i bucure pe semenii săi).
Mihai Șora a fost bărbatul care, la 98 de ani, a avut tăria, în fața lumii întregi (neauzitor de vorbe nedrepte) s-o ceară în căsătorie pe femeia iubită,
iar ea a spus „da“ [de fapt, ea a spus „DAAAAA“].
Mihai Șora
a iubit,
a iubit,
a iubit.
Mihai Șora
iubește.
Și nu a urât niciodată pe nimeni.
Nu urăște.
Nici chiar pe cei care i-au schimbat cursul vieții, l-au persecutat, l-au batjocorit, l-au furat, l-au călcat în picioare, i-au scufundat corăbiile și i-au spulberat proiectele.
Da, Mihai Șora a trecut prin toate acestea și prin multe altele, în cei o sută de ani ai săi;
a cunoscut mii de oameni, – unii mai interesanți, mai geniali, mai grozavi decât alții. Sau mai puțin grozavi, mai puțin geniali, mai urâți, mai urâței.
Mulți l-au iubit, unii l-au părăsit, alții l-au trădat.
Dar Mihai Șora nu este „doar“ atât.
Mihai Șora este omul care primește pe oricine în casa lui, cu brațele deschise, – când nu sunt sparte țevile de la baie sau de la bucătărie și nu este inundat tot apartamentul 19 de la etajul 3 al blocului ponosit din strada Jules Michelet, numărul 15-17, în care locuiește din 1950. Mihai Șora deschide ușa oricui, îi face oaspetelui o cafea la ibric, îl poftește în salon, pe canapeaua înfundată de atâtea așezări; apoi stă și ascultă, ascultă, ascultă…, ascultă tot ceea ce oaspetele are să-i spună despre el, despre sărăcia și nevoile și neamul lui. Și mulți s-au perindat, de-a lungul timpului: mai vorbăreți sau mai timizi, mai insolenți ori neșlefuiți, în căutarea unui maestru, a unui prieten, a unui sfat, a unei vorbe bune; mulți l-au iubit, unii l-au părăsit, alții l-au trădat.
Mihai Șora este omul care visează să ajungă sub cascada Niagara și „să-i cadă apa-n cap.“ (Și unde nu a ajuns până acum, pentru că nu are nici viză pentru Americi, nici dolari pentru avion.)
Mihai Șora este omul care îi cântă iubitei cântecelul cu lighida li domba logoda li hendri, cum niciun om de pe Pământ nu i-a cântat vreodată unei iubite.
Mihai Șora este cetățeanul care, la 98 de ani, sărea în Piața Universității și striga: „Cine nu sare nu vrea schimbare“.
Mihai Șora a așteptat douăzeci de ani înainte să publice, în 1978, cartea 'Sarea pământului' pentru că nu voia să-și vadă textul cenzurat, manipulat, schimonosit în vreun fel de către comuniști. Și Mihai Șora mai este omul care, atunci când a fost reeditată această carte, în anul 2006, și a văzut-o, în librăria Humanitas Din Fundul Curții, aruncată într-un coș de nuiele, pe jos, purtând eticheta reducerii de „3,5 lei“ lipită pe copertă, a zis: „E foarte bine c-au scos-o la reduceri; tinerii nu au bani de cărți, iar cartea asta este pentru ei; e bine și c-au aruncat-o în coș: tinerii sunt mai sprinteni, încă nu-i dor șalele, se pot apleca la pământ s-o ridice de-acolo. Iar cei în etate mai fac și ei puțin sport.“
Mihai Șora este copilul care a visat să ajungă în Țara Sfântă și căruia bunul Dumnezeu i-a îndeplinit visul: la 97 de ani.
Mihai Șora a umblat prin praful și printre ruinele de la Petra, pe pământul nabateenilor, a încălecat pe cal ori pe măgăruș în pustiul Iordaniei, la vârsta la care nu mulți oameni ajung să trăiască, iar alții cu greu fac față vicisitudinilor.
Mihai Șora este omul care poartă cămăși roșii pentru că roșul este culoarea vieții și pentru că Roșia Montană.
Mihai Șora este cetățeanul care, la 98 de ani, sărea în Piața Universității și striga: „Cine nu sare nu vrea schimbare“. Iar, la 99, suferea profund și în tăcere din cauza tragediei de la Colectiv.
Mihai Șora este omul care, atunci când primește o decorație la Palatul Cotroceni, rămâne așezat în timp ce se cântă imnului național: din solidaritate cu Domnul Neagu Djuvara, coetaneul său.
Mihai Șora este o cumințenie a Pământului.
Mihai Șora „rabdă îndelung, este plin de bunătate, nu știe de pizmă, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul“.
Mihai Șora „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr“.
Mihai Șora este o cumințenie a Pământului.
O cumințenie în carne și oase, pe care niciun Guvern din lume nu ar putea vreodată pune un preț, căci Mihai Șora este de neprețuit.
Mihai Șora este iubitul meu și este soțul meu.
Nimeni nu este Mihai Șora.
Aș vrea să istorisesc aici un scurt episod petrecut zilele trecute la Muzeul Satului („Muzeul Domnului Gusti“, cum îi place lui să-l numească, unde mergem adesea).
Stătea așezat pe o bordură de piatră, cu fața spre lac, la marginea drumului care străbate Muzeul de la un capăt la altul. Eu, în picioare, strângeam trepiedul. La un moment dat, a trecut pe lângă noi o doamnă care l-a recunoscut și l-a întrebat:
„Ei, cât mai aveți pân’ la centenar?“
Mihai Șora nu a auzit întrebarea (nici nu a văzut-o pe doamna respectivă): era concentrat să cânte „din opinci“
Așa că am răspuns eu, pentru ca întrebarea trecătoarei să nu rămână în aer.
Doamna a replicat imediat:
„Nu v-am întrebat pe dumneavoastră! Nu sunteți Mihai Șora!“
Doamna avea dreptate:
nu sunt Mihai Șora.
Nimeni nu este Mihai Șora.
Mai mult decât atât:
nimeni nu poate fi Mihai Șora.
Nu pentru că nu ar găsi, în el însuși, resurse pentru a fi Mihai Șora, ci pentru că suntem ființe distincte și irepetabile, și niciodată o ființă nu se va putea suprapune perfect peste o alta, peste felul de a fi al celeilalte. Îi va putea, la limită, împrumuta anumite trăsături, îi va putea calchia jocurile de limbaj, stilul vestimentar, anumite gesturi.
Dar nu va fi Celălalt.
Mi-ar plăcea ca dumneavoastră, cei care veți privi filmul „100“ (și altele care au fost difuzate până astăzi sau care vor urma, de acum înainte) să-l priviți pe Mihai Șora pentru că este Mihai Șora.
Nu altcineva.
Nu altceva.
La mulți ani, iubitul meu!
Să trăiești și să rămâi așa cum ești.
Luiza Palanciuc-Șora
București, 6 noiembrie 2016, ora 00:10