Nole e băiat bun; cam lăudăros el, aşa, cam gură spartă, nu prea-ţi puteai pune bază în el, adică nu erai sigur că-i puteai spune un secret, şi să nu-l auzi a doua zi prin piaţă, la Caracatiţa, la băieţii care veneau să se dreagă cu un rom şi-o bere, imediat ce se ridica mira. Dar era băiat bun. De un singur lucru puteai fi sigur. Dacă-i dădeai maşina pe mână, că avea un zgomot, că bătea o planetară, că nu pornea la cheie, nu ştiu cum naiba făcea, da-n două zile era ca nouă. Ţi-o aducea el personal în faţa blocului, funcţională dar şi curată. Ţi-o spăla el, cu mâna lui. Iubea maşinile ca pe copiii lui.
Avea şi-o poreclă. Îi spuneau ăştia “Hai, c-a luat-o!”. Căci în sesiunile lui elaborate de reparat maşini, după ce meşterea el acolo motorul, îl punea p-Ăla Mic (un băietan de vreo 10 ani, cu ceva probleme pe-acasă), îl punea p-Ăla Mic să dea o cheie. Maşina trosnea din toate încheieturile, Ăla Mic avea aerul că făcea cel mai important lucru din lume, iar Nole, plin de sudoare şi transfigurat îi dădea “şpriţuri” pacientei, aplecat peste motor, într-o stare de semi-conştienţă. Îi mai zicea Ăla Micu, din când în când, “Ridică-ţi, nea Nole, pantalonii, că ţi se vede curu’”.
Pornea maşina. Hâc, hâc, hâc, lui Nole îi ieşeau ochii din cap ca-n pragul orgasmului, Ăla Micu îşi lungea gâtul din maşină şi nu slăbea cheia din contact, şi, când în sfârşit, rabla se îndura să pornească, Nole începea să urle: “Hai c-a luat-o! Hai c-a luat-o!”
Într-o zi, când nu avea încă nevoie de Ăla Micu să dea la cheie, (mai avea de pus culbutorii şi să cureţe tacheţii) îl cheamă Nole şi-i spune: “Bă, ia du-te mă, pân’ la mine, vezi că e mama acasă am o juma dă vin dă butură pă balcon, mi-a rămas dă la ploconu’ lu’ finu, adu-o încoace că mi-e sete rău”. Ăla Micu face stânga-mprejur, şi-o taie. Mai apucă Nole să-i strige, “Şi ia şi tubulara aia dă 14, vezi că e în debara, ştie mama”. Şi-n gând: “Ba, cât aleargă copilu’ ăsta, eu nu l-am văzut p-ăsta dăcât alergând”.
Nu trec zece minute, Nole e aplecat peste motorul lui, acolo, da-l zăreşte, cu coada ochiului p-Ăla Mic venind, cum altfel dacă nu alergând, dar cu mâna goală. ‘’Hm, n-o fi vrut mama să-i dea vinu’. Da’ cheia? Cheia?”
“Nea Nole… Nea Nole… Nea Nole… A murit tanti Valerica!”
“Ce, mă? Mama? A murit mama?”
SPAȚIU PUBLICITAR
“Da, nea Nole, e lume strânsă la matale în casă acolo… A murit”.
Nole îşi şterge transpiraţia de pe faţă, lasă baltă totul şi pleacă împleticindu-se… În faţa lui, alergând, Ăla Micu, îi deschide drumul lui Nole, în caz că acesta, din cauza şocului, a uitat drumul spre casă…Nole ajunge în faţa blocului, era lume, da, lume multă care-l privea deja cu compasiune “e adevărat, deci”, îşi zise, “a murit mama”, ajunge în dreptul uşii apartamentului şi-o, vede, într-adevăr, întinsă deja pe masa din sufragerie.
Într-un gest de supremă disperare, începe să urle “Maaaaamăăăăăăă!” şi se-aruncă, pierdut, peste ea. Din pieptul proaspetei decedate ies, pe nări şi gură, ultimele rămăşiţe de aer, ca sufletul care s-a hotărât definitiv, să părăsească trupul.
Nole le simte, le aude şi le simte, nu, nu i s-a părut! Şi-ncepe să urle:
“Hai c-a luat-o! Hai c-a luat-o!”