, Mircea Cartarescu a reusit sa-si castige multi simpatizanti, care au achiesat neconditionat la viziunea sa, prin care incearca sa explice de ce suntem noi romanii asa cum suntem.
Textul articolului a produs o oarecare animatie pe internet, incepand sa circule pe mailuri si fiind prezentat pe diferite siteuri la categorii gen “ citate celebre ”, “ vorbe de duh ”, etc.. Entuziasti, cativa bloggeri au uitat sa mentioneze numele autorului, asumandu-si practic meritul de a fi conceput textul cu tartacuta din dotare.
Am gasit insa si o reactie cu totul aparte semnata de Constanta Corbea, care cu un patriotism rar intalnit in vremurile moderne, demonteaza virulent optica “boierului” Cartarescu despre neamul romanesc.
Pur si simplu pentru a face cat mai cunoscute asemenea ganduri, le postez in continuare.
Sentimentul romanesc al isteriei
de Mircea Cartarescu
N-am crezut niciodata in specificul national, in “sentimentul romanesc al fiintei”, in tot ceea ce filozofii culturii si psihologii maselor ne-au atribuit ca sa ne distinga de alte popoare.
Nu cred ca suntem mai ospitalieri decat altii, mai harnici sau mai hoti. Nu-mi pare nici bine, nici rau ca sunt roman. Uneori regret ca nu m-am nascut elvetian, dar imediat imi aduc aminte ca as fi putut sa ma nasc ugandez. Suntem si noi, romanii, undeva “la mijloc de rau si bun”, cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Daca n-am luat nici un premiu Nobel, in schimb am inventat stiloul. Daca zidul ni s-a prabusit peste noapte, ne-am apucat, cuminti, a doua zi sa-l ridicam la loc, si tot e ceva. Am fi putut, in definitiv, sa-l lasam in plata Domnului de zid si sa ne caram cu totii in alta parte…
Cu toate astea, exista ceva specific romanesc, ceva atat de adanc in firea noastra, a celor care traim azi pe acest plai de dor, incat m-as hazarda sa spun ca este insasi esenta “romanismului” in acest moment istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres si al stresului provocat de isterie. Dati-mi voie sa fiu, in continuare, mai explicit.
Daca traiesti numai in Romania, e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el. Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici. De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta.
Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva.
In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura.
Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te contrazice, ii zambesti si spui: “We agree to disagree” (”am cazut de acord ca nu suntem de acord”). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze.
O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale.
Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta si mai serviabila cu clientii.
Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care te repede de nu te vezi.
Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi.
In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti “in perioada” de sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir. Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii isi sunt propriii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic, o societate isterica.Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai.
Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective. Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social. Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai.
Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului. Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca tarfele, securistii si noii imbogatiti.
Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei noastre.
Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata.
Boierii si specificul national
de Constanta Corbea
"Toti traim sub acelasi cer, dar nu toti avem acelasi orizont"
Konrad Adenauer
In articolul "Sentimentul romanesc al isteriei", publicat in "Jurnalul National" din 07 iunie, dl. Cartarescu declara ca, desi nu a crezut niciodata in specificul national, noi, romanii avem totusi "ceva specific", "ceva atat de adanc in firea noastra, a celor care traim azi pe acest plai de dor", ceva ce "este insasi esenta romanismului in acest moment istoric" si anume, "cercul vicios al isteriei provocate de stres si al stresului provocat de isterie".
Intru sustinerea acestei observatii, autorul spune, pe scurt, ca "e ceva in neregula cu lumea din jur"; "una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva"; "sadismul nostru izbucneste in insulta si obscenitate"; "ne dezbracam voluptuos de caracter"; "incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru"; "devenim cinici", iar "cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert".
Daca aceste afirmatii le-ar fi facut un oarecare necunoscut, n-ar fi contat, dar vin din partea unei personalitati a culturii noastre, din partea unuia dintre cei mai premiati scriitori romani ai momentului, laudat chiar si cand stranuta. Ma gandesc cu teama ca articolul poate fi citit si de comisarii europeni care vin pe-aici sa ne dea note la purtare.
Oare faptul ca domnul Liiceanu l-a cooptat de curand in grupul ales al boierilor mintii ii da aripi domnului Cartarescu si elanul de a formula astfel de judecati despre poporul roman? Ca profesor de limba romana, domnia sa stie ce exprima pluralul persoanei intai (noi, noua, ne, ni, al nostru etc.) si ce se intelege prin pronumele nehotarate: unii, altii, multi, cativa etc. Alta era ideea, daca le-ar fi folosit pe acestea din urma. Unii romani sunt nepoliticosi. Altii sunt mitocani. Nimeni nu contesta ca avem nevrozati si badarani, cum au si alte popoare; poate ca, procentual, avem chiar mai multi, dar nicidecum nu putem generaliza.
Daca un individ are dreptul constitutional la apararea imaginii sale despre sine, un intreg popor cum isi apara acest drept? Poporul, care cumpara zeci de mii de exemplare din cartile cam subtirele ale domnului scriitor, fiindca sunt la moda si li se face o reclama dibace, e un popor sadic, un popor de exhibitionisti ai moralei? Dl. Cartarescu are, fireste, un orizont personal. Domnia sa priveste lumea noastra de la o inaltime ametitoare, mai exact, dl. Cartarescu bate campii!
Nici nu e pentru prima data. Tot asa spunea ca acei care vor sa clatine soclul lui Eminescu, fiindca prea s-a inaltat, sunt prietenii poetului. Dupa aceasta judecata, cei mai multi romani nu ar fi "prietenii" poetului, fiindca nu vor sa-i clatine soclul. Eminescu nu a spus si nu ar fi spus niciodata ca poporul roman e grobian, isteric si mitocan.(Cand a citit ce scriu unii astazi despre Eminescu, marea doamna, Zoe Dumitrescu-Busulenga, la cei 85 de ani ai sai, retrasa la manastirea Varatec, a ramas uimita.)
Dar, dupa cum afirma in alt articol, domnul Cartarescu il admira pe presedintele Basescu. Domnul presedinte, fireste, e o exceptie: nu e badaran, nu are manifestari isterice: nu rade si nici nu plange necontrolat. Functia impune. Isteria nu e un "sentiment", isteria e o boala nervoasa, o dereglare mentala. Nu avem "sentimentul" pojarului, ci manifestarile acestuia. Vorbim despre isterie colectiva atunci cand ne referim la manifestari galagioase, anarhice si uneori agresive ale diverselor stari psihice, cum ar fi teama (calamitati naturale, terorism), entuziasmul sau dispretul (meciuri, spectacole), ura irationala (antisemitismul nazist), speranta (procesiuni religioase), etc. Astfel de manifestari apar in unele momente la toate popoarele, nu doar la romani.
"Toata istoria, mereu peste noi a urinat cine-a vrut", observa domnul Patapievici, satul de poporul roman. "Un popor cu substanta tarata", "masa degenerata, ingamfata, proasta si rea" etc. Domnul Patapievici are si dumnealui un orizont personal, un orizont intunecat. Domnul Patapievici bate campii. Multi au scornit "basme" despre poporul nostru, dar este mai trist cand calomniatorii sunt romani. Personalitati de seama ale culturii noastre ca Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcanescu – au scris despre specificul national. Psihologic si comportamental, popoarele au multe asemanari, au insusiri pozitive dar si negative, ca fiecare om. Din aceste puncte de vedere e greu de stabilit un anumit specific. Se spune despre romani ca sunt adaptabili, dar lenesi, despre greci ca sunt vicleni, despre francezi ca sunt superficiali. Aceste insusiri sunt deduse mai ales din literatura, din folclor, nu se bazeaza pe studii aprofundate.
In specificul nostru national as include, in primul rand, limba romaneasca, "o comoara", care permite exprimarea celor mai nuantate idei si stari sufletesti. Avem scriitori de talie mondiala, avem artisti si savanti cu care ne putem mandri. George Palade, laureatul Premiului Nobel, un geniu al biomedicinei, nu s-a dezis niciodata de apartenenta la graiul si la neamul romanesc. Pentru boierul Patapievici, limba romana este "o limba in care trebuie sa incetam sa mai vorbim sau trebuie sa o folosim numai pentru injuraturi". E drept ca domnului Patapievici ii reusesc de minune exprimarile injurioase.
Specificul national tine de latura culturala si consta, mai ales, intr-o suma de traditii, obiceiuri si credinte statornicite prin vremi. Specificul national se exprima prin vestimentatie, muzica, arhitectura, tesaturi, dansuri etc. Dupa amprenta stilistica, deosebim usor o fraza scrisa de Caragiale de alta fraza apartinand, de pilda, lui Creanga. Tot asa, dupa aspecte uneori infinitezimale, recunoastem o casa romaneasca, o linie melodica, o imagine. Lucian Blaga spunea ca ne caracterizeaza starile de dor si jale, exprimate in doine, fiindca am trait printre dealuri si printre vai. Suntem un popor trist.
Mi-e dor de boierii Vacaresti… Era vorba despre un testament…
