Vecinul meu e un om împlinit și fericit. După mulți ani de dorința încrâncenată a reușit să–și împlinească visul de a avea o mașina nemțească.
La fel ca mulți români, vecinul meu consideră că lucrul cel mai important, din portofoliul de realizări ale unui individ, este mașina personală. Se fălește cu ea și nu se mai satură privind-o, deși e doar un Opel rulat, din sutele de mii care au invadat România, în ultimii ani. Îi dă ocol admirativ de fiecare dată când urcă sau când coboară din ea, ștergând orice răhățel ar fi îndrăznit să acopere luciul impecabil al vopselei.
Un lucru atât de important are nevoie de condiții speciale. Primul ar fi, Locul Lui de parcare. Mai presus de orice legi lumești, în virtutea unui drept divin, demn de rangul pretiosului autoturism, și-a luat în posesie, exclusiv personală, o felie din parcarea blocului. Parcarea blocului fiind, de fapt, liberă!
Locul Lui de parcare e delimitat de linii imaginare, numai de el știute, ceea ce dă prilejul multor confuzii și scandaluri cu nefericiții șoferi, fie ei vecini sau venetici, care au nesăbuința de a încălca Locul Lui.
Probabil din dorința de a-și prelungi plăcerea șofatului sau poate pentru ca vecinii să afle că El și Mașina au ajuns acasă, execută interminabile manevre, prin care își poziționează bijuteria, conform rigorilor impuse de liniile imaginare.
Dacă un inconștient a parcat cumva pe Locul Lui, va fi blocat, claxonat vehement, apostrofat cu injurii obscene, care fac trimitere la origini, la neamurile și decedații familiei. Chiar dacă parcarea are zeci de locuri libere, el va dori să parcheze doar în Locul Lui, loc văzut că o extensie naturală a proprietății apartamentului în care locuiește.
Vecinul meu e un bou!
