Cartea saptamanii – o rubrica recomandata de ,,Libraria mea"
,,De cate ori ceea ce planuiam s-a ridicat, influentat de ceea ce visam, deasupra nivelului de zi cu zi al vietii mele si m-am simtit pentru un moment, ca un copil, purtat foarte sus de un balansoar, de fiecare data a trebuit – tot ca balansoarul – sa revin pe pamant in parcul municipal si sa-mi recunosc infrangerea, fara sa fi avut timp sa inalt flamurile de razboi si nici vreo puternica spada pe care sa fi reusit sa o scot din teaca.
Presupun ca mai toti oamenii, incrucisati la intamplare pe strada, duc cu ei – observ acest lucru din miscarea muta a buzelor, din indecizia vaga a ochilor, din ridicatul glasurilor ca doua maini alipite spre cer – o inclinatie asemanatoare pentru acest gen de razboi inutil cu corpuri de ostire lipsite de flamuri. si tuturor – ma intorc indarat sa le contemplu spinarile de bieti oameni invinsi – trebuie ca, asemeni mie, nu le este necunoscuta josnica mare infrangere, undeva pe un teren de trestii si gloduri, care nu are nici macar poezia baltilor, si nici clar de luna sa-i scalde malurile; mizerabila infrangere de bacanie.”
E un fragment din Pessoa, unul dintre acelea care fac inutile comentariile laudative. Si asemenea fragmente nu sunt deloc putine in aceasta teribila ,,Carte a nelinistirii”*, aparuta la Humanitas, in traducerea de zile mari a lui Dinu Flamand. Chiar titlul, ne spune, in prefata, acelasi Dinu Flamand, ascunde o surpriza: ‘desassossego’, cuvant rar, desemneaza in portugheza o intraductibila frustrare: cea a omului scos din starea de liniste, dar cumva si din singuratatea necesara acestei stari (existenta in limba a unui asemenea cuvant ne ajuta, si ea, sa intelegem de ce portugheza a dat o asa mare literatura).
Putem aici spune, parafrazand o vorba cunoscuta: cartea bate titlul! Intai, ea are o istorie aparte. Fragmentele care o compun au fost gasite, printre altele, la moartea lui Pessoa, in 1935, intr-un cufar: in total 27.543 de texte, unele nedescifrate nici pana azi, sau aflate in curs de descifrare. Cele care alcatuiesc ‘Cartea nelinistirii’ au fost publicate pentru prima data in volum in 1982 (abia!), devenind ‘o referinta recuperata printre capodoperele umanitatii si o revelatie pentru cititorii dezabuzati tocmai de prea multa literatura’( Dinu Flamand). Timp de 22 de ani, functionarul pesimist si mizantrop Fernando Pessoa a asternut, noapte de noapte, gandurile care au putut fi reunite in acest volum bizar, nici jurnal, nici simpla culegere de texte (combustibilul, zice-se, ar fi constat cam dintr-un litru de alcool pe seara- de altfel, alcoolul l-a ucis pe scriitor, la 47 de ani). Tipic pentru Pessoa, insemnarile au fost atribuite unui heteronim – Bernardo Soares, tot marunt functionar, dar cu o biografie atent insailata in asa fel incat sa difere de cea a scriitorului- modalitate de a conferi ‘mastii’ identitate si personalitate proprie.
Intr-o propozitie, cartea este o cronica a lipsei de speranta. Poti sa vietuiesti, poti sa bati strazile si sa contempli cladirile si zarile unui oras pe care altminteri il iubesti (Pessoa, ca si ‘urmasii’ sai Saramago si Antunes, e un adevarat rapsod al Lisabonei), poti sa-ti exerciti mecanic profesia si chiar sa-ti urmezi- obsesiv, in cazul lui – vocatia, dar nu ai la ce spera, si nu ai unde sa evadezi. Iti poti usura situatia doar daca accepti realitatea acestui orizont vesnic plumburiu – e o concluzie, parca, a fiecarui fragment pessoan.
Bineinteles, nu avem de-a face cu o lamentatie. Nota e aceea de pesimism lucid, iar lucrurile sunt intoarse pe toate partile, pana a se ajunge la sentinte. La urma urmei, acesta este Pessoa in ‘Cartea nelinistirii’: un om cu gandurile lui. Din care mai citez doar unul, minunat de succint formulat, si cu totul reprezentativ: ‘Dumnezeu e faptul ca noi existam si de asemenea ca acest lucru nu inseamna totul’.
*Fernando Pessoa, Cartea nelinistirii, traducere si prefata de Dinu Flamand, Ed. Humanitas Fiction, 2009, 49 lei
