În nr. 205-206-207/ian.-febr.-mart. 2015 al revistei "Discobolul" a apărut ancheta La ce bun critica literară, acum? la care am dat următorul răspuns:
„La ce bun critica literară, acum?” Te duce cu gândul automat la celebra întrebare privind poezia, ceea ce te face să parafrazezi: „La ce bun critica în vremuri de sărăcie literară, de sărăcie a literaturii?” Dar, poţi s-o întorci pe dos: „La ce bun…în vremuri de bogăţie a literaturii?” Critica are rolul ei important, desigur, în viaţa unei literaturi. În vremi de apariţie, în a doua jumătate a veacului XIX, a marilor clasici, fără un Maiorescu – critic de direcţie – literatura unor Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale etc. ar fi fost (măcar o vreme, lungă, scurtă, cine ştie!) într-o perioadă de ceaţă ierarhică, în care cei din paranteză ar fi supravieţuit laolaltă cu Victor Vlad Delamarina şi cu junimiştii minori de care nu mai ştie nici Liviu Papuc, (re)descoperitorul lor în Convorbirile literare actuale, seria Cassian. Că domnii Eminescu şi Creangă şi Slavici şi Caragiale ar fi ocupat până la urmă locurile ce li se cuveneau e neîndoielnic, dar poate că uşor întârziat.
Dar, şi în vremuri de sărăcie literară, critica are menirea ei: poate aceea de a scoate în evidenţă cele câteva excepţii, care nu se poate să nu existe. În acest caz, criticul trebuie să ucidă zi de zi o insectă dăunătoare şi încă şi încă una… Şi să scoată în evidenţă albina producătoare de miere pentru ea, pentru generaţia ei şi eventual pentru generaţiile viitoare.
Venind acum la contemporaneitate, titlul şi ideea de anchetă ale lui Al. Cistelecan ne pun pe gânduri de nu se poate. Un critic literar trebuie să întâmpine an de an cărţile reprezentative ale perioadei, trebuie să facă ierarhia lor, pe un cincinal la fel, pe un deceniu de asemenea… Gheorghe Grigurcu a depăşit o jumătate de secol de cronică literară, Al. Cistelecan – patru decenii. Îi dau exemplu pe cei doi, pentru că mulţi dintre criticii de până-n 1989 au evadat de la misie. Probabil pentru simpla pricină că nu mai au o motivaţie. Revistele din anii ’60-‚70- ’80 îi plăteau bine, mă rog, normal, pe critici pentru a creiona cumva implicit ierarhia literaturii române pentru o perioadă. Plus autoritatea de care se bucurau. Or, acum ce se întâmplă? Puţinii dintre criticii de notorietate care au mai rămas din vremurile de dincolo de ultimul sfert de secol scriu pe gratis sau pe onorarii simbolice. Şi, în avalanşa de mii de titluri de carte apărute anual, majoritatea aparţinând unor veleitari agresivi, vrem ca aceşti critici să mai facă şi ordine?! Slabă nădejde!
Fără a fi purtătorul de cuvânt al unui punct de vedere mercantil, aş zice că adevăraţii critici literari, ca să facă ordine/ierarhie în jungla literară actuală (în care un Cristian Simionescu trăieşte într-un anonimat deplin la Bârlad şi Vasile Vlad pe nu se ştie unde, iar veleitarii zburdă veseli prin 30-40 de reviste şi publică anul şi cărţoiul!), ei bine, adevăraţii critici literari ar trebui să fie scoşi din „producţie” (de la catedre, de la direcţiile de cultură sau ale bibliotecilor judeţene) şi să fie plătiţi mai bine decât procurorii şi judecătorii pentru a nu fi corupţi şi pentru a face harta literară ierarhică a literaturii române de astăzi, să aştearnă sinteze precum DNA dosare mari de corupţie. Ba, visez chiar la o istorie a literaturii române postbelice scrisă de un colectiv de vreo 25 de critici, pe criterii clare şi care să fie cât mai aproape de obiectivitate. Critica literară ar deveni astfel o instituţie nu doar în sine, dar chiar legiferată într-un fel. Altfel zis, să redevină o instanţă de care să se ţină seamă. Poate mă înşel eu, dar acum mi se pare că se face critică precum un gen literar oarecare, de dragul artei, mai mult sau mai puţin citită, ca şi literatura propriu-zisă. De altfel, locul criticilor dezertaţi a fost luat în mică măsură de critici tineri (unii dintre aceştia dezertând şi ei repede spre lucrativele comentarii politice scrise şi orale), dar în mai mare măsură de poeţi şi prozatori care, îndeobşte, scriu mai artistic despre cărţi şi autori, dar mai puţin aplicat. O fac eu însumi.
La ce bun critica literară? Poate că întrebarea ar fi cum să se facă întoarcerea criticului la uneltele lui şi cum să funcţioneze o şcoală de critică de unde să apară cronicarii de mâine. Că, altfel, criza criticii înseamnă în fond criza literaturii.
