,,Cui ii pasa de noi, actorii, cine ne-a intrebat vreodata la ce visam sau ce putem noi face frumos si bun pe lume, noi ai cui suntem?” se intreaba, retoric, senatorul argesean Mircea Diaconu, in noul numar din ,,Timpul muscelenilor”, acolo unde semneaza de fiecare data cate un editorial, la rubrica ,,Scrisoare catre ai mei”, cu care deja v-ati obisnuit. Va redam mai jos editorialul senatorului muscelean si va invitam sa cititi, si online, noul numar al ziarului, acolo unde puteti gasi si alte opinii extrem de interesante.
,,Pisoiul si receptionera
De fapt, viata se compune din amanunte si intamplari nesemnificative, insirate ca margelele pe ata, care uneori declanseaza problemele mari ale trecerii noastre si pe care nu le sesizam la valoarea lor reala decat mult mai tarziu sau poate niciodata.
Vreau sa spun ca daca eu stau de vorba cu receptionera de la motelul Cozia si cand, in sfarsit, ma duc la culcare miroase a brad cu roua si un pisoi parasit ma scuipa de sub autocare, ajung sigur la concluzia ca nimanui nu-i pasa de noi, actorii, nimeni nu ne crede suficient de obositi si nedormiti. Intrand direct in subiect, ca nu mai am rabdare, am sa urlu omenirii: cui ii pasa de noi, actorii, cine ne-a intrebat vreodata la ce visam sau ce putem noi face frumos si bun pe lume, noi ai cui suntem?
De ce oare, atat de rar, facem ceva si aproape intotdeauna folosim la ceva? De ce au sarit pe mine toti regizorasii de pe lume, pe mine si pe alti actori, in clipa in care am izbutit un tip de personaj, propunandu-ne acel personaj pentru toata viata? Ce putere sau cata lucididate iti trebuie la acea varsta frageda, la care pleci pe strada cu o diploma si un geamantan, ce putere iti trebuie ca sa te smulgi din ghearele lor, in timp ce altii iti sufla in ureche: du-te acuma cand te cheama, ca mai tarziu nu te mai ia nimeni si sa nu refuzi pe nimeni, ca se supara si te tin toata viata pe tusa si cum sa le rezisti cand n-ai niciun mijloc la indemana?
Cui ii pasa deci de noi? Asa m-a intrebat pisoiul sau receptionera, nu mai tin minte, si chiar daca nu m-ar fi intrebat, tot acolo as fi ajuns din motive de roua, brad si noapte. Important e doar ca aparem si disparem din viata ca bunurile de larg consum. Aparem de multe ori dintr-un capriciu al cuiva, fara sa meritam onoarea aceasta, apoi acel cineva jucand bridge ne uita si disparem tot fara s-o meritam.
M-apasa peretii acestei pagini, dar, vorba lui nenea Iancu, „asta nu poate sa ramaie jos“. Caci chiar daca nu credeti, aflati ca si cel mai mare actor are nevoie de grija, ba chiar mai mult ca altii, ca un zacamant pretios care trebuie exploatat cu grija si dragoste.
In sfarsit, drept razbunare, am sa-mi aduc aminte cuvintele vestitului regizor american Alan Pakula: „Am vazut multe filme romanesti, am inteles nevoia de a se autodemonstra a regizorilor tineri, probabil insuficient satisfacuta in scoala, dar trebuie sa remarc in primul rand cota foarte inalta a interpretarii actoricesti“. Remarca remarcabila pe care am remarcat-o numai eu din toata asistenta.”
Mircea Diaconu