Vă spun sincer că cetăţeanul Paul Surugiu, pe numele său de scenă Fuego, nu mi-a plăcut niciodată. Poate din cauza patetismului său greţos, al autosuficienţei şi emfazei, al discursului său graseiat, pedant şi… guruitor. Poate unde l-am auzit, într-o zi, spunând despre picturile sale asemănătoare cu cele care se vând la snop, în târguri săptămânale, că ar fi… ,,opere de artă”.
În fine, tot respectul pentru fanii săi, dar eu cu cetăţeanul cu pricina nu au rezonat niciodată şi tocmai de aceea, când am auzit că nu va mai face parte din play-list-ul Teatrului Alexandru Davila, m-am bucurat. Dar nu pentru că la Davila chiar că nu se vor mai vinde bilete, Fuego fiind principalul motiv pentru care pitenii veneau la… teatru, ci pentru că, în lipsa unui personaj toxic din punctul meu de vedere, conducerea instituţiei s-ar fi văzut nevoită să resusciteze în profunzime această instituţie. S-o facă vie. Să aducă oameni la teatru nu ca să-l audă pe Fuego măicuţindu-se, ci ca să vadă o piesă bună, un festival la standarde înalte…
SPAȚIU PUBLICITAR
Aud, însă, că Paul Surugiu ar fi rămas în continuare să împodobească bradul la Piteşti, urmând a figura în organigrama nou creatului Centru Cultural Județean Argeș. Ca să ce?! Probabil că ar fi cu adevărat de folos dacă ar realiza nişte decoruri la Teatrul Aşchiuţă, că tot se laudă cu talentul său de pictor…
Şi-acum să curgă înjurăturile!