-„Easy Virtue” = „Secrete din trecut”
„Easy Virtue”, aceasta piesa scrisa in 1924 (si ecranizata intr-un film mut de Hitchcock in 1928), se doveste plina de resurse de veselie chiar si la venerabila varsta de 80 de ani. Ceea ce alimenteaza hazul este razboiul de transee sau de sarje de cavalerie care se da intre nora libertina (si americanca) si soacra traditionalista (si englezoaica). Motiv suprasuficient pentru a sublinia mereu intr-o nota comica deosebirile de mentalitate intre cele doua mari natiuni anglofone despartite (nu doar) de Atlantic.
Sir Noël Peirce Coward (1899–1973) a fost dramaturg, compositor, textier, regizor, actor, cantaret. Renumit prin vivacitatea spiritului, prin stilul personal, inconfundabil, „Noelismul” – era considerat de „Time” un adevarat ,,amestec de nerusinare si eleganta, de zapaceala si echilibru”. Personajul ar deveni si mai picant daca am adauga ca era morfinoman si homosexual, asadar cu totul deosebit de standardul britanic pentru ,,oamenii de bine”. A fost innobilat in 1969. A murit si a fost inmormantat in Jamaica, dar in Londra exista un teatru care-i poarta numele.
Actiunea filmului „Easy Virtue” (tradus la noi prin „Secrete din trecut”) se desfasoara prin perioada anilor 1928-1929. John Whittaker este un tanar dintr-o foarte buna, traditionala (si traditionalista) familie englezeasca care in loc sa preia responsabilitatile unui domeniu aflat in pragul ruinei „isi face de cap in sudul Frantei cu fufa lui”. O fufa numita Larita pe care – culmea – John o ia de nevasta si o aduce acasa, spre dezamagirea proaspetei soacre: „Aaah, esti americanca…”. Inutila a fost incurajarea patriotica a lui Jim Whittaker, socrul: „Cum adica nu poti zambi? Doar esti englezoaica, prefa-te! Zambeste!”
Pentru Larita, viata la castel ar putea fi o rutina agreabila daca ar fi permis fumatul si descurajata participarea la partide de calarie, vanatoare, si la fel de fel de serbari anoste. Un tete-a-tete, nora-soacra nu face decat sa adanceasca conflictul mocnit. Pana si surorile lui John, Marion si Hilda, lipsite de frumusetea si farmecul Laritei „care s-a nascut frumoasa si plictisita”, incep sa comploteze impreuna cu mama, asa ca Larita mai ca si-ar dori o mitraliera sa lichideze familia sotului sau John, „poate, cu exceptia barbatilor…”. Doar pura intamplare mai ajuta la descretirea fruntilor atunci cand Hilda Whittaker danseaza un „Can-can” inflacarat in „stilul traditional”, adica fara chiloti, aratandu-si publicului – in anumite secvente – partile intime…
Diferenta de conceptii si comportament ale Laritei fata de standardele mentalitatii insulara este imposibil de surmontat. Larita vine din Detroit, tatal sau a fost un otelar care a invatat-o sa cunoasca si sa indrageasca motoarele. Pentru conventionala doamna Veronica Whittaker, nora sa Larita este „concubina delicioasa pictata de un pictor cubist spaniol… tarfa care se strecoara in patul fiului”, „profitoarea sosita din tara tuturor posibilitatilor” care nu stie sa joace tenis si „e buna doar la cocteilurile dintre seturi”. Intr-un mediu in care calaria si vanatoarea cu goarna este (supra)pretuita, Larita calareste nu un cal, ci o motocicleta… Larita este „femeia bibelou”, blonda platinata, „vaduva neconsolata” care a renuntat la acest rol pentru ca „nu-i placea negrul”, care n-a avut prea multi iubiti pur si simplu „pentru ca niciunul n-a iubit-o”.
SPAȚIU PUBLICITAR
Pentru doamna Whittaker nora sa este „diavolul din Cincinnatti” care a venit ca o „pisica in calduri… dintr-o tara care nu e mai batrana decat scaunul pe care sade… Larita este Dna Morley, o adevarata „vaduva neagra”, invinuita (si absolvita) de sinuciderea primului sot, mult mai in varsta. Un sot pe care l-a iubit atat de mult incat pe cand acesta era bolnav in faza finala l-a ajutat sa se sinucida ca sa nu mai sufere. O fapta care se dovedeste a avea costuri ascunse…
Aproape firesc, John cedeaza in fata ofensivei mamei si surorilor. Asa ca Larita decide sa abandoneze viata la castel si sa-l restituie pe John unei casatorii conventionale aranjate de familii, cu Sarah, vecina lor, „care face parte din peisaj”.
Larita este pe deplin inteleasa numai de socrul sau Jim Whittaker („fata asta are ceva salbatic, care contagiaza”), un insingurat din generatia pierduta. Jim este ofiterul care si-a pierdut in „Marele Razboi” toti oamenii, promovat maior doar fiindca supravietuise, care si-a tratat depresia colindand bordelurile de unde a fost „recuperat” de energica doamna Whittaker, mai mult de dragul conventiilor, decat pentru viata de cuplu…
In final, invitatia la un tango a Laritei este refuzata de John, dar acceptata de Jim; cei doi danseaza provocator, piciorul Laritei desface lasciv piciorele partenerului… „Direct din bordelurile din Buenos Aires” comenteaza cu glas tare Veronica Whittaker, anuntandu-l pe Jim pe un ton de comunicat final: „asta e sfarsitul”. in viziunea Laritei soacra sa Veronica „a luptat sa mentina minciuna vie”, asa ca inainte de a pleca le sfatuieste pe cele doua tinere cumnate sa schimbe aerul imbacsit: „plecati de aici!”. Iar ea (ca intr-un vodevil) pleaca, nu se stie exact unde, dar se stie exact cu cine: cu Jim, tatal sotului sau…
Distributia pe care o aliniaza regizorul australian Stephan Elliott are clasa si rafinamentul pe care o cere viata la castel. in rolul singurei americance din film apare o Jessica Biel cum n-am mai vazut, sarcastica in traditionalele dispute cu soacra, exuberanta in can-can si in tango, zglobie cand calareste motocicleta sau sotul… John Whittaker este prezentat de un Ben Barnes dragut, seducator, fragil, perdant sigur in competitia cu mama sa. in rolul doamnei Veronica Whittaker inca un exemplar de colectie din galeria soacrelor exigente si enervante, Kristin Scott Thomas mai bifeaza o reusita artistica. Rolul lui Jim Whittaker este (auto)ironic jucat de Colin Firth. Cele doua surori ale lui John sunt Katherine Parkinson (Marion Whittaker) si Kimberley Nixon (Hilda Whittaker), iar Sarah Hurst, fosta logodnica a lui John este Charlotte Riley. Distributia mai cuprinde pe Christian Brassington (Philip Hurst), Pip Torrens (lordul Hurst), Chris Marshall (Furber, valetul, poate chiar majordomul cu viata secreta: betii, o condamnare pentru bigamie). Regia filmului ofera si surprize: partida de sex intre Larita si John care se desfasoara pe la 1929 este sustinuta de melodia antrenanta a lui Tom Jones, „Sex Bomb” de pe la inceputul mileniului III.
Chamfort credea ca „este cu adevarat pierduta doar ziua in care n-ai ras”. in sala de la Glendale Studio publicul (din pacate nu prea numeros) a ras si s-a amuzat din plin. Un ras sanatos pe vreme de criza – din pacate – tot sanatoasa… Pentru cei care l-au pierdut pe marele ecran ramane solutia de rezerva: DVD-ul.
