Despre folk, fără patimă…. Zise, ea, în titlu. Dar ce te faci că vine patima peste tine! Păi da, că după primele două episoade se făcu aşa, un deranj mare. Culmea, nu pentru aspectele critice, ci pentru cele critice… insuficient! Adică, domnule, să criticăm, primim cum mai primim, dar să desfiinţăm… ar fi minunat! Că dacă tot ne-am apucat… S-o facem temeinic, până la capăt! Să sărim cu picioarele pe ei, că doar suntem tânăra generaţie, noul val, nu ne dau ,,succesurile” şi talentul afară din casă, dar avem tupeu! Carte nu ne mai trebuie…
Ştiu şi eu ce să zic? Aş sări pe nişte câte unii, de ce să fiu ipocrită, mai mărunţel, aşa, cum mă călca frate-meu cu picioarele pe spinare, în copilărie. Mmm, ce bine era, terapie curată pentru coloană! Dar să sărim unde e de sărit. Şi tot aşa, terapeutic… Pentru că, în definitiv, fiecare dintre cei care vieţuiesc în zona asta a folkului, poartă cu sine o căruţă plină cu vise. Căruţa unora merge ca unsă, a altora scârţâie, a altora dă în gropi, dar de visele pe care le poartă fiecare dintre ei parcă trebuie să te apropii cu o oarecare sfială. Am, însă, o limită. Nu, nu e vorba de căruţele cu vise lacrimogene, ca nişte răni deschise pe portativ, ca o autopsie făcută pe mortul încă viu, care se tânguie peste chitară şi câte o oră, în aceeaşi gamă a deznădejdii, a implacabilului . Pot digera, ocazional, asemenea moduri de exprimare, de manifestare, de confesiune, pentru că implică o mare doză de sinceritate. Iar faţă de sinceritate am măcar respect, dacă nu apreciere.
Ei bine, limita mea ţine de aroganţă. De supraapreciere. De căderea în extaz după propria persoană. De un orgasm al sinelui cu sine însuşi pe care îl au unii când se reproduc pe scenă. Când văd preţioşii, cum să vă spun, mi se rupe filmul.
Ba chiar îl rup în momentul acesta, dar numai pentru a schimba puţin planul. Vă spuneam la început că am primit critici pentru… critica prea blândă. Citez una dintre reacţii, după publicarea articolului despre Ducu Bertzi, dar fără a da nume, ca orice jurnalist pentru care ,,out of record” este sfânt:
,,Ai fost blanda cu Ducu… Întrebare: de ce nu mai cânta cu Nenitza, cel cu vioară? Nenitza e meseriaș! Au cântat ani buni! Cică i-a arătat o piesă la vioară, compoziție proprie. Și după ceva timp ăsta a cântat-o și a zis că e a lui. A fost recunoscut și de CNSAS ca turnător! Cum naiba numai el avea emisiune la TVR1!?? De, serviciile nu se uită! Piesele lui cele mai cunoscute sunt din lirică populară și cele luate din limba italiană! Că pe vremuri nu auzeam noi posturi străine. O singură piesă îmi place mie de la el…Visul…. Dar, dacă vreau să fiu suspicios, aș putea să spun că nu seamănă cu compune el! Același sentiment l-am avut cu ,,Zece” al lui Chilian, care nu e al lui Chilian, și s-a dovedit că am dreptate. Apoi, de când umblu și eu prin cercurile astea, am auzit că se și cumpăra piese folk!”
Rup filmul din nou, pentru un salt înapoi, în timp. Când eram eu mai micuţă şi nici nu descoperisem chitara, doar turuiam din gură, desculţă prin curte… ,,Ce s-aude, măi neicuţă, joacă hora-n poieniţă!”… Ducu Bertzi mi se părea aşa, ca un fel de patriarh, dar mai tânăr. Pâinea lui Dumnezeu, nu alta! Cu figura aia a lui blajină, cu vocea de arhanghel resemnat, izgonit din rai. Cum să vă spun, meclă şi atitudine de maramureşan cumsecade. Şi mai târziu, tot aşa mi s-a părut. Când îl vedeam la televizor sau în recital, acelaşi lucru îmi spuneam: ,,Ce om cumsecade”! Bine, mai adăugam, cu juma’ de voce, şi un… ,,Ce bărbat mişto! Ce bine s-a conservat, oare ce conservanţi foloseşte?”.
Sunt artişti care, în viaţa reală, pot fi nişte ticăloşi. Nişte oameni mici. Nişte făţarnici. Nişte ipocriţi, falşi, flegmatici… Nişte caractere invers proporţionale cu actul artistic pe care îl propun publicului. Şi asta şi pentru că, mai degrabă în zona intelectualităţii, găsim nişte forme groteşti şi greţoase ale meschinăriei.
Habar n-am cum e Ducu Bertzi în viaţa lui extra-scenă. Dar niciodată nu a transpirat către publicul care îi apreciază muzica un caracter mic. Un şobolan turnător, un profitor, un carierist, un oportunist, un hoţ de cântece ş.a.m.d. O fi sau nu o fi fost în vreuna dintre ipostaze, cei care au împărţit o pâine cu el ştiu mai bine. O fi făcut compromisuri, doar el ştie dacă se putea şi fără, dacă a făcut-o de drag sau de nevoie. Dar faţă de publicul său, mie mi s-a părut că s-a achitat la modul cel mai plăcut din punct de vedere al prezenţei scenice. Şi o spun nefiind fan Ducu Bertzi. Şi neauzind lucruri frumoase despre acesta. Asta apropo de eterna dezbatere: ar trebui să influenţeze monografia autorului modul în care este percepută opera acestuia?… Cred că răspunsul nu poate fi decât individual.
Paradoxal, o situaţie inversă ar fi infinit mai nefericită. Adică să fii în afara scenei un om extraordinar, dar în faţa publicului să transmiţi cu totul altceva. Nu ştiu dacă ar putea fi posibil aşa ceva, dar dacă da, ar fi de-a dreptul trist. Despre aroganţe scenice sau de după cortină, despre emfaze şi alte autosuficienţe îmi propun să vorbesc data viitoare. Şi am, pentru început, vreo trei personaje în minte. Aştept sugestii şi impresii şi din partea dumneavoastră, cu aceeaşi promisiune de protejare a sursei. Mi-asum eu înjurăturile de rigoare, că în 14 ani de presă am stagiatura completă.
