Oamenii de cultură, în marea lor majoritate, sunt nişte sensibili. Sensibili până la oribil, pe alocuri, ca să-l parafrazăm pe Emil Brumaru. Poate şi pentru că, bună parte dintre ei, nu au un sistem de autoevaluare bine pus la punct şi atunci, orice feed-back care nu se pliază pe imaginea de sine deja formată îi destabilizează puţin. Tocmai de aceea, a scrie despre ceea ce se întâmplă în zona aceasta culturală necesită o suplimentară… delicateţe. Pe care eu nu prea o am, ce-i drept, fiind mai degrabă omul adevărurilor fruste. Dar spuse cu decenţă şi fără de aroganţa celui ce se crede atoatecunoscător.
Cele ce voi scrie în continuare sunt frânturi de gânduri absolut subiective, fără a avea pretenţia că fac vreo radiografie fidelă a ceea ce se întâmplă în zona de folk a culturii. În ultimii doi ani am avut un contact sporadic cu fenomenul în sine, prin prisma participării la câteva festivaluri de referinţă, ca atare imaginea de ansamblu ar putea fi puţin deformată şi lacunară. Dar pentru că sunt sub imperiul proaspetelor impresii de la ultimul festival de profil – ,,Ziua de Mâine” de la Alba Iulia (felicitări organizatorilor pentru recitalurile de excepţie şi excelenta organizare!), zic să dau curs imboldului de a scrie, trecând peste barierele pe care diplomaţia şi bruma de înţelepciune mi le-au impus până în prezent.
Constatat-am aşa, la o primă vedere, că şi breasla folkiştilor suferă de aceeaşi boală pe care societatea românească o are parcă dintotdeauna: lipsa de unitate. În sine, ca indivizi, suntem excepţionali, sublimi, aş spune, dar ca şi echipă, ca şi familie, ca şi breaslă, ca şi naţie, lipsim cu desăvârşire. Ce îi desparte pe dumnealor, folkiştii? În primul rând… orgoliile. Apoi… propriile limitări, autosuficienţa, lipsa simţului ridicolului, rezistenţa la impostură şi aroganţă, setul de valori extrem de diferit la un artist la altul sau de la un grup de artişti la celălalt. Îi unesc, însă, şi mai multe lucruri, şi vom vorbi şi despre asta.
Aş începe, însă, prin a vorbi de o primă categorie a oamenilor de folk: monştrii sacri, numele de rezonanţă, cei care au apucat, pe vremea lui Ceauşescu, să îşi desăvârşească ,,brandul de ţară”. Avem, spre exemplu, un Vintilă, un Alifantis, un Andrieş sau un Baniciu absolut de necontestat. Nişte spectacole de oameni. Habar n-am cum sunt în viaţa reală, aroganţi sau modeşti, vicioşi sau… cu măsură… Nici nu mă interesează, pentru că talentul lor compensează cu orice alt cusur vizibil ar putea avea. Când sunt pe scenă, oamenii ăştia ştiu să te facă să ieşi din timp şi să te aducă în povestea lor. Sâmbătă, în recitalul de la ,,Ziua de Mâine”, tămâiat bine în prealabil, cum cică i-ar fi obiceiul, Baniciu a ieşit pe scenă îmbujorat nevoie mare. A încurcat nişte cabluri, în fine, momente vesele din care a ieşit cu o inteligentă nonşalanţă. Iar când a început să cânte… poezie curată. Cred că ar putea face spectacol şi pe sârmă. A doua zi, Vintilă a ridicat sala în picioare. Naturaleţea, modestia, firescul, căldura omului ăstuia, dublate de un imens talent au reconfirmat faptul că succesul de care se bucură nu are nicio legătură cu nostalgia publicului de folk.
Pe Nicu Alifantis l-am urmărit în recital la ,,Festivalul castanilor”, un alt concurs de marcă în lumea folk-ului. Mare boier, Alifantis! Ceea ce face alături de trupa ZAN (Virgil Popescu – chitară bass, Sorin Voinea – keyboars, Răzvan Mirică – chitară electrică şi Relu Bitulescu -tobe) este o poezie cu precizie matematică. E stare în forma ei cea mai pură, dar aşezată pe baze solide şi alimentată cu geniu cât cuprinde.
Tot din zona monştrilor sacri, dar de data aceasta dându-le ,,monştrilor” o conotaţie peiorativă, l-aş încadra ca exponent pe Vasile Şeicaru şi eterna sa bandană ce ascunde, probabil, o chelie încă neasumată. Este genul de personaj ce încă mai performează în zona aceasta aproape exclusiv din inerţia unei generaţii ce se hrăneşte cu nostalgia propriei tinereţi. Da, în mod absolut… trist, Şeicaru ridică sala în picioare, îţi vinde biletul la concert. Probabil că acesta este argumentul pentru care este invitat la recitaluri din întreaga ţară. Altfel, actul artistic pe care ni-l propune, care nu abundă de profesionalism şi prea multă inteligenţă emoţională sau de alt soi, este umbrit de o emfază şi o autosuficienţă, de o adoraţie de sine care, mie personal, mi-l fac greu de digerat. Ca să nu mai spun că pare a fi încremenit în proiect de o veşnicie, fără a cunoaşte nici măcar binefacerile unei fireşti primeniri şi up-gradări pe interior. A se aprecia, totuşi, că fac eforturi să fiu diplomată…
Mă opresc pentru moment aici, pentru a nu plictisi stimatul cititor, urmând ca zilele următoare să continuu cu numele de referinţă din primul eşalon şi tot aşa, până la noi, ăştia mai mici, mai aroganţi, pe alocuri, mai lipsiţi de consistenţă şi de autenticitate. Şi o spun cât se poate de asumat, uitându-mă în oglindă.
