Ca in fiecare an, la sfarsit de mai – inceput de iunie – s-a desfasurat Festivalul International de teatru de la Sibiu –FITS. Daca in editiile trecute emblema internationala a festivalului a fost data de cuvinte-mesaj ca Tomorrow, Bridges, Heritage, Signs, Next, editia de anul acesta, a saisprezecea la numar, s-a desfasurat intre 28 mai si 8 iunie sub titlul (In)Ovatii, un titlu care ofera mai multe intrerpretari…
Si in acest an, festivalul sibian s-a bucurat de concursul unor personalitati ale artei teatrale mondiale, prezente constante la festivalul sibian cum ar fi: George Banu probabil cel mai important critic al teatrului european, regizorii Silviu Purcarete si Andriy Zsoldak, Matei Visniec cel mai jucat (si iubit) dintre dramaturgii romani, poetul Mircea Dinescu. Dar au fost prezente si personalitati cu putere de decizie (sau macar influenta) in zona politicii culturale ca Toader Paleolog – ministrul Culturii (prezent la mai multe manifestari), presedintele Institutului Cultural Roman Horia Roman Patapievici, sau Raluca Turcan, deputat de Sibiu in Parlamentul Romaniei.
Depun marturie ca si in 2009, in ciuda crizei si a ploii, „mamutul de la Sibiu” s-a (re)confirmat ca punct de intalnire, bazar, laborator, atelier, catedra, editura si tribuna a teatrului romanesc si european. Un fenomen teatral complex ale carui etape se inlantuie an de an, imbogatind afisul cu nume, tendinte, experiente. Fiecare editie este un capitol din cartea acestui festival, opera in curs de elaborare. si totusi fiecare editie pe langa tema-manifest are momente specifice, poarta mai pregnant amprenta unui creator.
Mi se pare ca prin prezentarea a trei spectacole lucrate dupa trei autori absolut diferiti (Goethe, Pirandello, Ovidiu), in trei teatre (Sibiu, Iasi si Luxembourg), editia din acesta an poarta amprenta regizorului Silviu Purcarete. Si pentru ca de-a lungul catorva editii am avut mai multe intalniri cu acela care dupa 1990 a impus teatrul romanesc in lume, mi se pare util sa expun cateva din ideile care aplicate au dus la spectacole ca „Danaidele”, „Cumnata lui Pantagruel”, „Phaedra”, „Asteptandu-l pe Godot” sau „Faust”.
Intr-o editie trecuta a festivalului, regizorul Silviu Purcarete era de parere ca „de la Eschil teatrul nu s-a schimbat foarte mult”. La „acuzatia” ca monteaza cu precadere piese ale clasicilor, raspunde cu franchete: „cu cat imbatranesti, iti vine tot mai greu sa citesti literatura noua. Din pacate, din teatrele romanesti a cam disparut secretarul literar, cel care citea mult si-i propunea regizorului texte interesante. Fata de cantitatea uriasa de texte de teatru produsa de dramaturgii contemporani, un regizor ar trebui sa citeasca tot timpul ca sa gaseasca ceva convenabil. Sau sa-l ajute hazardul sa descopere ceva interesant… ceea ce se mai si intampla cate o data… Limbajul teatral chiar daca este un limbaj format prin sinteza altor limbaje de exprimare este, totusi, autonom. Si contine o caramida fundamentala: conflictul. Conflictul care poate fi nu numai intre personaje ci si de exemplu intre sunet si text…”
Referindu-se la actualitatea teatrului, Silviu Purcarete declara ca „teatrul nu trebuie sa faca in niciun caz concurenta jurnalismului.” Aratand ca au fost facute experimente cautandu-se efecte maxime din scenarizarea unor atrocitati comise in Rwanda in care au jucat chiar victime si martori ai atrocitatilor, rezultatul fiind doar un „spectacol neverosimil si plictisitor din cauza stangaciei actorilor de pe scena. Pentru ca „teatrul se face cu actori, nu cu amatori fie chiar si victime… Si pentru a atrage atentia lumii aspra unui anumit fapt, un editorial scurt si bun este de preferat unei piese anoste… sa nu cedam tentatiei de a crede ca teatrul poate indrepta ceea ce strica politicul…”.
SPAȚIU PUBLICITAR
Cat despre conceptul de „teatru european” si locul teatrului romanesc in cel european, Silviu Purcarete este de parere ca: „Nu exista un teatru european. in Franta, in Anglia, in Germania, nu se stie nimic despre ceea ce se face prin alte parti. Anglia este complet izolata de ceea ce se face pe continent. Am fost surprins sa constat ca actori englezi nu auzisera de Molière. A ajuns sa fie cunoscuta cam 2-3% din productia teatrala, si anume piesele care circula pe la marile festivaluri, si acelea selectionate de niste adevarati ayatolahi ai culturii teatrale. Daca ar fi sa definesc starea teatrului european cu o fraza aceasta ar fi dezinteresul fata de teatrul celorlalti.” Cat despre locul teatrului romanesc in familia teatrelor europene acelasi Silviu Purcarete spune „Recunoasterea teatrului romanesc? Te duci la un festival, din motive exotice iti dau aia un premiu… si gata! Esti recunoscut ca mare!”
„Ma bucur ca Faust e un spectacol popular, ca nu se gasesc bilete, ca nu este apreciat doar de publicul de festival care e restrans, format din profesionisti… Am momentele mele de rasfat. Ma bucur cand e un succes, ma bucur si cand mie mi se pare ca e un succes chiar daca altii vad altfel lucrurile… Mi-aduc aminte ca Ubu Rex a fost demolat de critica in tara dar a fost un succes la Edinburgh”.
Sigur ca nu totul merge minunat in teatrul romanesc, unde ca si in alte domenii se aplica cu mult succes formula magic-mioritica „las’ca merge si asa”. Silviu Purcarete isi amintea de degradarea care a suferit-o spectacolul cu „Phaedra” Teatrului National din Craiova pe care dupa un turneu prin tara nu l-a mai recunoscut. intre timp se mai schimbasera actori pe principiul „hai, intra tu ca esti liber, si… tint’te dupa mine”.
Nu stiam ca acest spectacol-fanion ajunsese sa arate atat de rau, incat – isi amintea regizorul – „directoarea unui teatru de la Leipzig care ma cautase de nu stiu cate ori, propunandu-mi o colaborare, dupa ce a vazut spectacolul nu mi-a mai raspuns niciodata la telefon…”
Silviu Purcarete isi amintea ca in ideea de a impune spectacolul pe scene importante, directorul craiovean Emil Boroghina acceptase invitatia de a juca pe scena de la „Teatro Due” din Parma, o scena mult mai mica decat cea pentru care fusese conceput. Aflat din intamplare in oras, regizorul si-a vazut spectacolul „de un ridicol si un penibil exceptionale”, si timp de o ora a ras de eforturile pe care actorii le faceau sa se miste, nu sa joace… Dar – marturisea Purcarete – „acum sunt detasat, amuzat, ca de amintirile din armata”…
„Intre descoperirea neinteleasa, contestata, care schimba sensuri, si certitudinea consacrata, aclamata si ovationata, penduleaza viata cautatorului” scrie directorul festivalului Constantin Chiriac in prefata antologiei de texte alese de Rodica Grigore, Anca Tomus si Ioan M. Tomus, pentru a ilustra cu creatii literare inovative (romanesti si straine) tema editiei 2009 a festivalului sibian. si – intr-adevar – spectacolele aduse pe scenele si strazile (ba uneori chiar si in copacii) Sibiului atesta vocatia de cautatori a organizatorilor festivalului. De cautatori ale caror cautari au izbandit. Dar despre izbanzile artistice ale InOvatiilor lui Chiriac si Purcarete (si nu numai), in curand…