„Ostinato”, de Cristian Juncu (Compania Inorog Art)
Viata la bloc nu-i intotdeauna placuta, linistita, mai ales pentru o fiinta sensibila care poate intra rapid in rezonanta cu ceilalti, si cu atat mai mult – cu zgomotul facut de ceilalti. De ceilalti dar mai cu seama de “celalalt”, vazut ca sursa a tuturor neplacerilor, ca un potential inamic.
Daca Celalalt locuieste chiar deasupra poate sa te inunde, dar poate sa-ti si bocane necontenit in cap, mai ales daca este torturat de cine stie ce probleme existentiale cum ar fi Dumnezeu, moartea, stratul de ozon, petele din soare sau – mai nou – efectele globalizarii… si atunci cand vecinul de deasupra iti bocane timp de 7, 8, 10 ore, s-a terminat cu somnul, ceva din tine se poate razvrati, ceva poate ceda. Pot ceda timpanele lovite ritmic, sau nervii intinsi, supusi unui test de anduranta greu de trecut mai ales daca locatarul torturat este o femeie tanara care „a inchis o convietuire de cinci ani” si a plonjat in rutina. O femeie care desi, de la glezne la gat are din toate atat cat trebuie pentru o minunata proportie, termina o relatie si – vrand-nevrand – adopta singuratatea ca mod de viata: „tot timpu’ vin direct acasa, asta mi-e pedeapsa, supliciul autoimpus, serviciu-casa, serviciu-casa, e cea mai ingrozitoare penitenta”.
Tanara femeie ar putea fi doar o femeiusca careia „i s-a incins tartita… o vaca iluzionabila de proasta ce e”, dar „plina de speranta in sufletelul… atat de greu incercat”. Sufletel incercat de fantezii erotice avandu-l ca obiect/subiect pe barbatul care-i bocane ritmic in tavan. Plasmuirile sale cu accentuate tendinte erotice au ca protagonist un personaj masculin „ca dintr-o reclama la tigari… cu pectoralii bronzati, cu pantalonii care se lipesc de o… umflatura interesanta… you know what I mean…” Dar nu poate exclude nici varianta negativa extrema: „Daca totusi nu e-ncaltat? Si-n loc de talpi are… copite?”
Si totusi… „Doamna Gasca Proasta, Doamna Dezacordata, doamna singura, femeia cea asteptatoare” desi nu mai e virgina are o lista de calitati absolut remarcabile. E inteligenta (chiar daca asta „nu mai conteaza atat de mult”), sociabila… spirituala in conversatii, stie sa dezvolte un subiect atat cat se cuvine, stie sa alunece pe marginea lui cu gratie fara sa depaseasca granita superficialitatii, are o cultura generala absolut stimabila si priceperea de a o etala fara ostentatie, cu farmec… stie sa danseze, are energie, cateodata debordanta, molipsitoare, vadeste calitati de lider… si mai este – din pacate – virtuoasa… O preocupa binele si raul din lume, fidelitatea cuplului, minciuna si adevarul, e sensibila la poezie, la muzica… Nu-i place sa se simta amestecata de-a valma cu oricine in „cazanul asta care-a devenit lumea”, are tot dreptul sa se simta “dezamagita… pacalita”.
Nu este „orice Marita din piata”, nu e nici frigida, nici obsedata, e exact normala. ii place sa faca dragoste iar daca in prezent este „nerezolvata” sexual este doar pentru ca niciun barbat nu s-ar incumeta sa faca fata unui asemenea cumul de calitati. Spre nefericirea generalizata a lumii, barbatii au tendinta (condamnabila?) de a reduce totul la SEX, SEX, SEX, dar „problema nu este la nivelul pasaricii, ci la nivelul stolului de pasarici din cap, la prea multii neuroni activati ai femeii intelectuale”.
Se pare ca defectul suprem al „femeii normale” este sa aiba spirit si nevoia de a medita. In situatia in care a fost adusa, reactia sa pare, daca nu normala, aproape previzibila. Pasul acela trebuie oprit, iar tavanul naruit! Femeia isi doreste doar un Big Bang personal (si personalizat) prin care (in mintea supraincalzita de prea multi neuroni activi) Barbatul va fi coborat de la etajul de sus langa Femeia ce i-a fost destinata. Si amandoi, ca-n ziua dintai, lipsiti de „deghizarea” imbracamintii, goi, albi ca ingerii, vor putea trai la infinit Marea Fuziune… „si a fost dimineata si a fost seara…” formula cvasi-magica care poate marca viata unui om. Numai ca dupa un timp, dupa ce din fontanela aragazului s-a revarsat destul gaz si chibritul va fi facut scanteia, va fi mereu numai noapte…
Regizoarea Mona Gavrilas foloseste din plin metafora Femeii ca „o vioara Stradivarius cu corzile cam intinse, gata sa plesneasca”, cu potential practic infinit de vibrare si a BarbatuluI ca arcus care face sa vibreze „vioara” dupa cum se pricepe sa-i pune in valoare calitatile. In „Ostinato”, vioara este Diana Giubernea – o actrita cu mobilitate, expresivitate corporala si faciala remarcabile. Personajul femeii este construit cu multa delicatete, punctand nuante comportamentale de la reactii la stimuli externi, deranjanti sau intriganti, dar si reactii emotive la produse ale propriei imaginatii.
Jocul frenetic si insinuant, senzual al mainilor care stapanesc vioara sau acompaniaza cuvintele in suvoi sau in picatura subliniaza fragilitatea psihica a personajului; sentinta este deja pronuntata, tanara femeie isi joaca doar momentul (auto)executiei.
Regizoarea Mona Gavrilas a alcatuit din dansul ritual al actritei cu textul, sunetul si lumina un spectacol (cu nuantele feministe, dar) decent si antrenant despre despre indecenta si tristetea singuratatii (nu numai feminine). Desi Boleroul lui Ravel este cel mai cunoscut ostinato al muzicii regizoarea Mona Gavrilas a preferat sa-si sustina actrita cu un fond oferit de „Dansul macabru” al lui Saint Saens. „Ostinato”, textul lui Cristian Juncu, nu este foarte cunoscut asa ca pe langa reusita artistica, faptul ca piesa a fost adusa de compania „Inorog Art” la festivalul aradean UNDERGROUND trebuie considerat ca o tentativa de a prezenta dramaturgia romaneasca a ultimilor ani, publicului (tanar) din Romania.
